O mârşavă şi repetată calomnie

Ne-a părăsit, nu de mult, la 16 ianuarie 2009, poetul pătimirii basarabene, Grigore Vieru. A fost, pentru mulţi, o despărţire nedreaptă, dureroasă, datorită unui stupid accident de circulaţie. Grigore Vieru n-a fost omorât direct, dar a avut asasini morali, calomniatori de profesie, plătiţi, aflaţi, evident, în serviciile sau serviciul cuiva. Sufletul său mare cuibărit într-un trup plăpând a avut de suferit în urma unei campanii demente, de asasinare morală, care i-au cauzat două atacuri de cord, prefaţând iminenta moarte. A fost acuzat că este kgb-ist, vrea să-l asasineze pe I. Roşca şi să-l debarce pe Voronin, că-i spion. „Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, ai Istoriei Neamului tău, al propriilor suferinţe?!” se întreba Poetul în ultimul său articol publicat de N. Dabija în „Literatura şi arta” din preziua accidentului fatal. A fost dat în judecată de...consângenii săi; la rândul său, a fost nevoit, spre a-şi apăra onoarea, să dea în judecată pe calomniatori (cotidianul „Moldova Suverană”, ziaristul M. Conţiu, plecat din România şi stabilit în Chişinău). Timpul, dar şi nervii, sănătatea i-au fost zdruncinaţi de aceşti denigratori, la care se adaugă, mulţi alţii, care semnează cu propriul nume, cu pseudonime sau alţii, din umbră.

„Scrisul Românesc” a fost radiat!

Craiova se înscrie pe harta tipografiei române din toamna anului 1837, graţie profesorului, pictorului, editorului, gazetarului şi revoluţionarului paşoptist Constantin Lecca, care a înfiinţat primul teasc tipografic şi prima revistă din Oltenia, Mozaicul (1838). Personalităţi marcante au ilustrat, apoi, această artă grafică: Ignat, Iosif şi Ralian Samitca, Gh. Chiţu, Filip Lazăr, Sandu şi David Benvenisti, Fane Constantinescu. Institutul de Editură şi Arte Grafice „Ramuri”, înfiinţat de C. Şaban-Făgeţel şi D. Tomescu, în care a activat şi N. Iorga, ridică pe o treaptă superioară meşteşugul tipografic.

Pentru unitatea lumii creştine

La cumpăna ultimelor două milenii, la Bucureşti s-a consumat, după aproape un mileniu, un eveniment considerat, în unanimitate, istoric: vizita primului papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Este vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, care a efectuat o vizită în capitala României, între 7-9 mai 1999, la invitaţia Patriarhului de veşnică pomenire, Teoctist. Între 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican, iar relaţiile dintre cele două biserici au fost extrem de cordiale şi pilduitoare. Atunci, la Bucureşti s-a lansat ideea şi s-au pus bazele pentru unitatea lumii creştine, prin intermediul celor doi mari conducători ai celor două biserici şi care exprimă voinţa tuturor creştinilor.

Pentru a marca acest eveniment epocal şi pentru a aşeza noi pietre la temelia unificării celor două biserici, aşa cum era până la marea schismă din 1054, propunem construirea unui grup statuar alegoric care să-i reprezinte pe Suveranul Pontif şi Patriarhul nostru, ca simbol al victoriei definitive a creştinismului asupra bolşevismului şi ca o premiză a unităţii lumii creştine, mai necesară azi ca oricând.

Omagiere academică - Eugen Simion – 80

23 mai 2013, zi memorabilă la Academia Română. După ce l-a comemorat pe Radu P. Voinea, înaltul for ştiinţific l-a aniversat pe acad. Eugen Simion la împlinirea celor opt decenii de viaţă (născut la 23 mai, dar înregistrat la starea civilă două zile mai târziu) . A fost o manifestare de pios omagiu criticului şi istoricului literar, editorului Eugen Simion, membru corespondent al Academiei Române (9 martie1991), ales titular un an mai târziu(12 martie 1992), vicepreşedinte (1 februarie 1994- 16 ianuarie 1998), preşedinte interimar (15 octombrie 1997-16 ianuarie 1998) şi preşedinte al Academiei Române (16 ianuarie 1998-4 aprilie 2006). Ca o recunoaştere a valorii operelor sale, Eugen Simion, „figură emblematică a culturii româneşti” (Mihai Cimpoi), este ales membru al Academiei Europene de la Londra (1992), membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari (Paris, 1992), preşedintele Comitetului Naţional Român UNESCO pentru Deceniul Mondial al Dezvoltării Culturale (1992), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1999), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Franţei (2004), membru al Academiei Danemarcei, membru de onoare al Academiei Greciei, doctor honoris causa a mai multor universităţi din ţară şi străinătate. A obţinut premiile Academiei Române (1977), Uniunii Scriitorilor (1965,1976, 1980, 1984) şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2003), a primit Ordinul „Steaua României”, Ordinul Naţional „Crucea Sudului” al Guvernului Braziliei (2000), Legiunea de Onoare a Franţei (2008), Ordinul R. Moldova (2008) etc., etc.

Carol I la Turnu Severin

„Şi primul pas în lume a fost la Severin” 

B.P. Hasdeu 

„Punând piciorul pe pământul României, noua Patrie, mă grăbesc a exprima membrilor Locotenenţei Domneşti sentimentele mele cele mai sincere. Fericit că mă aflu în mijlocul naţiunei care m-a onorat cu încrederea ei, adresez înainte de toate rugăciunile mele Cerului, pentru ca să-mi ajute a împlini cu demnitate marea şi frumoasa misiune ce Provindenţa mi-a impus”. Este textul telegramei prinţului Carol din 8 mai 1866 expediată din Turnu Severin, prima localitate românească străbătută de paşii viitorului rege.

De la Drobeta la Turnu Severin

Ca orice cetăţeni mândri de localitatea lor, severinenii au motive întemeiate de mândrie pentru oraşul lor, Drobeta Turnu Severin, denumire care reuneşte fericit, de fapt, două cetăţi: cea antică, romană (Drobeta) şi cea feudală, modernă (Turnu lui Sever). Mândria severinenilor este, aşadar, îndreptăţită şi legitimă pentru că aici a fost punctul de legătură al victoriei Ţării Româneşti cu Europa, cu civilizaţia occidentală, prin împăratul Traian, aici împăratul Constantin cel Mare, care a oficializat creştinismul prin Edictul de la Milano din 313 (acum 1700 de ani), a refăcut castelul roman de la Drobeta, consolidând, astfel, podul latinităţii şi creştinităţii, aici a pus, pentru prima dată, piciorul pe pământ românesc, la 8 mai 1866, prinţul Carol I de Hohenzolern, viitorul rege al Neatârnării României, aici a fost reînfiinţată Episcopia Severinului şi Strehaiei (şi întronizarea episcopului P.S. dr. Nicodim Nicolaescu, om al locului), după 600 de ani.

Fănuş Băileşteanu

Se duc pe rând, unii urcând în Cer, mulţi dintre confraţii noştri, cu care, mai ieri-alaltăieri, conversăm, îi vedeam implicaţi cu rosturile lor în societate, întru slujirea culturii româneşti. Şi imposibil, credem noi, de neînlocuit, nu numai pentru faptul că fiecare individ îşi are individualitatea proprie, dar, din păcate alţii nu se grăbesc să-i înlocuiască valoric. I-am pierdut, în perioada postdecembristă, pe Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, G. Tomozei, Mihai Ungheanu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu. Au venit, „din urmă”, alţii spre a le suplini absenţa pământească?

Între aceştia, merită menţionat discretul, sensibilul Fănuş Băileşteanu, care ne-a părăsit acum cinci ani, la 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paşti, la doar 60 de ani împliniţi.

Jandarmeria în sărbătoare

Jandarmeria română (renăscută după 1990) este una dintre instituţiile care s-a pliat cel mai bine democraţiei şi s-a integrat în mod firesc societăţii civile, dar ea are, totodată, o tradiţie şi o istorie aparte. Odată cu renaşterea domniilor pământene şi, mai ales, prin aplicarea Regulamentelor Organice (1931, 1932) se introduce ideea şi denumirea de jandarm. La 12 martie 1850, Divanul Obştesc votează „Legiunea pentru reforma Corpului Slujitorilor în corp de jandarmi”, pe care domnitorul Grigore Alexandru Ghica o aprobă la 3 aprilie 1850, dată care semnifica naşterea Jandarmeriei române ca instituţie necesară pentru supravegherea siguranţei publice prin aplicarea legilor. Al. I. Cuza înfiinţează, în noiembrie 1864, trei inspectorate de jandarmi (Bucureşti, Craiova, Iaşi). În Războiul de Neatârnare (1877-’78), Jandarmeria participă la luptele din Bulgaria, membrii săi fiind decoraţi cu 110 medalii „Crucea trecerii Dunării”, şi tot atâtea melodii „Apărătorii Independenţei”, 12 medalii comemorative ruseşti, se remarcă şi în Primul Război Mondial, în special prin fostul jandarm, ajuns general (şi apoi mareşal) Al. Averescu. Despre această perioadă, depune mărturie Eugen Lovinescu: „Jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome, desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei, liniştiţi dar singuri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. În al Doilea Război Mondial, prin Decretul de contopire a jandarmeriei cu poliţia, jandarmeriei rurale îi revine un rol esenţial de poliţie a frontului.

C. Brâncuşi şi eleva sa, Miliţa Pătraşcu

Despre Constantin Brâncuşi, ca şi despre Eminescu, avem o impresionantă bibliografie a scrierilor despre aceşti doi titani ai spiritualităţii româneşti şi universale. De la primul studiu, semnat de V.G. Paleolog despre Sculptorul Brâncuşi („Arhivele Olteniei”, 1937) şi până la recenta carte a lui Paul Rezeanu, Brâncuşi. Tatăl nostru (Craiova, Edit. Autograf, MJM, 2012), brâncuşologi români şi străini i-au atestat genialitatea şi i-au fixat locul în istoria artei universale. Să reamintim doar câţiva: F.T. Bach, Edith Balas, Barbu Brezianu, Elisabeth Brown, Zenovie Cârlugea, M. Cimpoi, Anna Chave, P. Comarnescu, Mircea Deac, Serge Fauchereau, Sidney Geist, Ştefan şi Sorana Georgescu-Gorjan, Carola Giedion-Welcker, Dan Grigorescu, I. Jianu, Doina Lemny, I. Mocioi, Peter Neagoe, G. Oprescu, P. Pandrea, I. Pogorilovschi, Nina Stănculescu, G. Uscătescu, Radu Varia, C. Zărnescu etc., etc.

Bartolomeu Valeriu Anania

Era o vreme în care Biserica Ortodoxă Română, prin Patriarhie şi Sfântul Sinod, era reprezentată de înalţi ierarhi harismatici şi plini de învăţătură şi înţelepciune, pe linie dosofteiană:patriarhul Teoctist şi mitropoliţii Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania. Primii doi, basarabeni la origine şi rude între ei, sunt aproape uitaţi de urmaşii lor; al treilea, teologul şi scriitorul Valeriu Bartolomeu Anania, n-a intrat în conul de umbră, datorită unor oameni de cultură din Rm. Vâlcea, laici dar cu sinceră credinţă şi evlavie: Ioan Barbu şi Ioan St. Lazăr, cu sprijinul permanent al părintelui N. State-Burluşi (poate din această cauză a fost retrogradat!).

Rm. Vâlcea organizează, începând cu 12-13 mai 2011, Salonul Naţional de Literatură Rotonda plopilor aprinşi, iniţiat de Ioan Barbu, la prima ediţie participând, între alţii, Mihai Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, V. Tărâţeanu, G. Astaloş, Fl. Popescu, Neagu Udroiu, Marian Barbu, Fl. Miu, Tudor Nedelcea etc.

Ţiganii noştri

Problema minorităţilor (etnice, religioase sau sexuale) a fost pusă în actualitatea strigentă şi cu acuitate, prin diverse organisme internaţionale, în zilele noastre; problema ţigănească însă a fost dintotdeauna şi ea se singuralizează prin complexitate şi destin, ţiganii fiind o enigmă pentru toate popoarele în care convieţuiesc. Însăşi istoria lor era o necunoscută, sau, în cel mai bun caz, controversată. Istorici români care au scris despre ţigani sunt relativi puţini: B. P. Hasdeu, G. Sion, M. Kogălniceanu, N. Iorga, George Potra, Lucian Cherata sunt dintre cei puţini care au consacrat studii acestei etnii, la care trebuie să-l adăugăm şi pe scriitorul V. Alecsandri. 

Zilele Marin Sorescu

Marin Sorescu face parte, cum îndeobşte se ştie, din celebra generaţie ’60, anunţată de „buzduganul lui N. Labiş” (Eugen Simion), despre care Adrian Păunescu a elaborat o excelentă lucrare (extrem de importantă pentru că această generaţie este văzută din interior, de un membru marcant al ei). Ioan Alexandru este unul dintre ei ( alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc.), un poet autentic şi un publicist remarcabil în care patriotismul se manifestă în „marginile adevărului”. Deşi este autorul unei opere valoroase, Ioan Alexandru a intrat în conul de umbră, pentru că nicio oficialitate clujeană sau bucureşteană nu-i organizează o manifestare omagială. 

Mehedinţiul cultural-turistic

Ileana Roman este supranumită în zonă, pe bună dreptate, sultana Mehedinţiului. Poetă din generaţia şaizecistă ( a debutat odată cu Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanţa Buzea), prozator, dramaturg, publicist, editor, a refuzat un post în Capitala Băniei, stabilindu-se în oraşul natal, Drobeta Tr. Severin, oraş pe care l-a onorat prin multipla sa activitate culturală. A fost directoarea Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu” a întemeiat Fundaţia „Alice Voinescu”, editura „Prier”, revista „Amfitrion”, „Societatea Scriitorilor Danubieni”, a organizat Festivalul de literatură „Sensul iubirii”. Şi-a scris cărţi de beletristică, vocaţia sa înnăscută, dar mai cu seamă cărţi despre oamenii şi locurile mehedinţene: I.G. Bibicescu sau viaţa ca operă (1997), Dicţionarul enciclopedic al judeţului Mehedinţi ( cu Tudor Răţoi, 2003), Viaţa şi opera Insulei Ada-Kaleh (2005), Ţiganii noştri, ai voştri, ai lor, ai tuturor şi-ai nimănui (2010). 

Poveştile Caracalului

Nicolae Iorga spunea cu îndreptăţire „Fiecare loc de pământ are o poveste a lui, dar trebui să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi-ţi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi”. 

Dramul de iubire l-a avut un caracalean Dumitru Botar, care a publicat recent, Poveştile Caracalului (Caracal, Editura Hoffman, 2012), sub egida Asociaţiei Ecologice a Bunului-Simţ (denumire în cel mai curat spirit caracalean). „Această carte este, în primul rând, un semn de iubire pentru oraşul natal, Caracal, pe care mi-l doresc mai frumos şi mai cultural”, mărturiseşte autorul, istoric şi scriitor deopotrivă. Născut la 27 mai 1945, D. Botar urmează Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, după care profesează la liceul al cărui elev a fost, ulterior la Grupul Şcolar Agricol şi inspector şcolar. A mai publicat un ghid istorico-turistic Caracal, studii monografice despre Virgil Carianopol, şi despre cele două şcoli unde a predat, Atunci la Robăneşti (despre celebra şarjă din timpul primului război mondial), dicţionarul Fiii Romanţiului (2 vol.) şi 4 volume de epigrame (20 de epigramişti romanaţeni, Cadenţe satirice, Moravuri şi năravuri, Taborisme). 

Episcopia Severinului şi Strehaiei

Episcopia Severinului şi Strehaiei este foarte tânără. Ea a fost reînfiinţată în 2003, la propunerea mitropolitului Olteniei de atunci, IPS Teofan Savu, după 600 de ani, are jurisdicţie canonică asupra tuturor unităţilor bisericeşti din Mehedinţi (5 protopopiate, 200 de parohii, 148 filii, 11 mănăstiri şi 220 de episcopii, este organizată în şapte sectoare (administrativ-bisericesc, economic, cultural, învăţământ şi tineret, cercetare-dezvoltare, social şi media). 

La 11 februarie 2004 a fost ales episcop (pe legea veche) de către Colegiul Electoral Bisericesc, P.S. Nicodim Nicolaescu, întronizat la 25 aprilie acelaşi an. A fost o alegere cu adevărat nimerită, pentru că vlădică este un om al locului, din com. Godeanu, care a cunoscut rigorile vieţii încă de mic copil. Are comportamentul unui ţăran de munte, autentic, crescut în evlavie şi dragoste pentru semenii săi, îmbrăcat azi în straie bisericeşti. Îi lipseşte aroganţa, ipocrizia şi prin scurta sa activitate ca episcop(anterior a fost vicar la Mitropolia Olteniei, este profesor la Facultatea craioveană de Teologie Ortodoxă) aminteşte de harisma înalţilor ierarhi Teoctist şi Nestor Vornicescu. Proverbul „Omul sfinţeşte locul”, se potriveşte ca o mănuşă (Înainte de începerea recentei Adunări Eparhiale i-a rugat pe membrii să nu-l laude!). 

Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”

Ca în fiecare an, la Drobeta Tr. Severin (unde s-a stabilit, prin căsătorie, Matei Eminescu, fratele mai mic al Poetului, după demobilizarea din Războiul de Independenţă), Orşova (unde există o statuie a lui Eminescu, opera lui Marcel Guguianu) şi la Băile Herculane, se desfăşoară, între 14-16 ianuarie, Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”. A fost iniţiat şi organizat de scriitorul severinean Florian Copcea, începând cu anul 1991, prin Fundaţia Culturală „Lumina” din Drobeta Tr. Severin, creată special pentru buna funcţionare a acestui festival şi sprijinirea spirituală a românilor din afara graniţelor ţării, în special pentru cei din Serbia, vecinii de frontieră ai mehedinţenilor. 

Nu întâmplător, la primul Congres Mondial al Eminescologilor, iniţiat şi organizat de acad. Mihai Cimpoi, la Chişinău, între 3-5 septembrie 2012, congres moderat de acad. Eugen Simion, scriitorul severinean Florian Copcea a primit distincţia onorantă „Meritul academic” al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. 

Profesorul şi Scriitorul MARIAN BARBU şi-a sărbătorit JUBILEUL CREAŢIEI

Foaierul Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova a redevenit un spaţiu cultural; pe lângă sălile elegante ale Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” (dăruite cu cărţi şi mobilier de celebrul primar al Craiovei, N.P. Romanescu) şi în absenţa unei librării care să permită lansarea unor cărţi şi scriitori, acest spaţiu al teatrului craiovean oferă un cadru generos pentru astfel de manifestări de care „ a profitat” profesorul, jurnalistul, editorul şi scriitorul Marian Barbu, care şi-a invitat, pe 15 decembrie 2012, prietenii cărţilor sale, dar şi ale familiei sale, la sărbătorirea a 50 de ani de la debutul său publicistic, adică jubileul creaţiei sale. Un gest remarcabil cel puţin din două puncte de vedere: a reaşezat în sensul său real termenul de jubileu (auzim la posturile noastre radio-tv, pe nu ştiu care „vedetă” care-şi sărbătoreşte jubileul de...10 ani de când şi-a deschis guriţa pe o scenă), fiind, totodată, şi o premieră în lumea scriitoricească când un creator îşi invită publicul cititor nu numai la o lansare de carte sau la sărbătorirea unui număr de ani de viaţă, ci la un jubileu al creaţiei. Un subpretext a fost: lansarea celui de-al şaselea volum din Trăind printre cărţi şi a cvadrivolumelor de Poeme (Aproximări soresciene, Cuvântul-neîmblânzitul cleştar, Mulţumesc lui Newton, Înfricoşeata iubire sau statuile iubirii).

Gala Premiilor de Excelenţă, 2012

Oraş de categoria a doua (financiar şi administrativ), Drobeta Tr. Severin se impune, încet şi pe tăcute, în rândul marilor municipii naţionale, cu personalitate aparte, la baza căreia este aşezată o istorie milenară şi o cultură cu faţa spre Vest. Palatul Culturii (creat şi donat de Th. Costescu), Liceul „Traian” (cu profesori şi absolvenţi celebri), Muzeul Regiunii „Porţile de Fier”, Arhivele Naţionale (conduse de Tudor Răţoi), Turnul de Apă, simbol al urbanisticii mehedinţene (transformat recent în Turnul Artelor), nou reînfiinţata Episcopie a Severinului şi Strehaiei (cu un vlădică, P.S. Nicodim, fiu al judeţului, exemplu demn de urmat pentru toţi enoriaşii), Centrul Cultural (condus de Emilia Mihăilescu), Fundaţia „Alice Voinescu”, Societatea Scriitorilor Danubieni şi Editura „Pier” (conduse de neobosita Ileana Roman, poreclită „sultana Mehedinţului”), Colegiul Universitar sunt instituţii emblematice, care acordă distincţie municipiului de pe malul Dunării. Iar Festivalurile „Sensul iubirii”, „M. Eminescu”, Pamfil Şeicaru”, simpozionul „Mehedinţi-istorie, cultură, spiritualitate”, sunt deja puncte de reper într-o potenţială hartă spirituală a României. 

Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, la 130 de ani

La 1 noiembrie 1882, ora 8, „în sala cea mare a liceului nou al Craiovei, printr-un serviciu divin, oficiat de preotul Ştefan Zamfirescu de la Capela Ştirbei, în prezenţa directorului din acel timp, G.P. Constantinescu, a Domnilor profesori ai liceului şi gimnaziului şi a elevilor înscrişi în clasa I” (62 de elevi) se înfiinţează, prin ordinul ministrului Instrucţiunii şi Cultelor, P.S. Aurelian, Gimnaziul Real din Craiova, predecesorul actual al Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti” nume purtat din 1909. La acea vreme, se considera că „învăţătura unui popor trebuie să corespundă cu nevoile şi aspiraţiile sale; nevoile şi aspiraţiile românilor, atât economice cât şi naţionale, reclamă la copiii lor să cunoască cum se măreşte dezvoltarea economică a unui popor”. Cât de actuală este această idee, chiar periculos de actuală pentru unii stătători vremelnici pe scaunul ministerial, chiar cu bacul nepromovat!? Să amintim că P.S. Aurelian, ca şi predecesorul său, Spiru Haret, era, înainte de toate un savant; ca dr. Anghelescu în perioada interbelică sau precum acad. Ilie Murgulescu (elev al acestui liceu) din perioada stalinistă, care a reuşit, prin statutul cadrelor didactice, să anuleze rolul conducător al Partidului unic în învăţământ (în sensul că directorul nu trebuia să fie membru de partid, iar cadrele didactice odată titularizate chiar fără apartenenţă politică nu-şi puteau pierde titulatura. O, tempora!) 

Craiova în sărbătoare

„Cobiliţa oltenească a fost o virulentă armă de-a lungul istoriei politice a poporului român”, spune eseistul de la Balş, Petre Pandrea. „Când în «staful ilfovean» se petrec neomenii, obrăznicii şi prostii grave, care încurcă viaţa însăşi a naţiunii, oltenii pornesc cu cobiliţele pentru a face ordine”. De data aceasta, situaţia este inversată. Tânăra şi frumoasa primăriţă, Lia Olguţa Vasilescu, vine de la Bucureşti, din Parlamentul României, la Craiova, Cetatea Banilor, azi fără bani. Şi nu pentru cine ştie ce „neomenii”, ci pentru a-şi impune amprenta personalităţii sale asupra manifestărilor „Zilelor Craiovei” (22-28 oct. 2012), şi a gospodăririi oraşului, amprentă pe care şi-au pus-o şi alţi primari, de la celebrul N. P. Romanescu la V. Bulucea sau A. Solomon. 

Caragiale la Sorescu

„Ştii că Nazaretul României este Craiova; în această frumoasă cetate, Învăţătorul a văzut prima rază de lumină”, scria I.L. Caragiale lui Petre Th. Missir, din Craiova, la 4/16 apr. 1883, ca, după aproape două săptămâni, adică la 28 apr. 1883, din gara Craiovei să-i scrie din nou, cu aprecieri despre capitala Băniei: „Aici lucrurile stau ca în toată România, mai bine nu pot să stea, mai rău s-ar putea, însă de ce să se distrugă Craiova? Ea este modestă, ea niciodată nu a pretins să se numească altfel decât a treia capitală a noastră, considerându-se Ploieştii ca republică de sine stătătoare”. 

De la Turnul de apă la Turnul Artelor

 „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, zice Poetul. Pentru severineni, mai cu seamă pentru intelectualii din frumosul municipiu danubian, toamna aceasta a fost deosebit de frumoasă şi generoasă. Primăria municipiului a organizat cea de-a VI-a ediţie a Festivalului „Rapsodii de toamnă severineană” (6-7 octombrie 2012), cu de toate: microspectacole în toate pieţele oraşului, muzică de fanfară şi baletul Casei de Cultură „Th. Costescu”, care au interpretat valsurile „Dunărea albastră” de Johann Strauss şi „Valurile Dunării” de Iosif Ivanovici, alai din oameni îmbrăcaţi în costume populare şi costume specifice (negustori, orăşeni, ţărani), caleşti vechi trase de cai şi maşini de epocă traversând oraşul însoţiţi de muzică de trompetă, finalizată cu o întâlnire festivă a membrilor marcanţi ai clubului vehiculelor de epocă, ateliere stradale de muzică populară, uşoară şi simfonică, pictură şi caricatură ale elevilor Liceului „I.Şt. Paulian”, concertul fanfarelor pe scena din Pădurea Crihala, în care şi-au dat concursul formaţii mehedinţene, dar şi din Timiş, Caraş-Severin, Alba, Suceava, Iaşi, Craiova, dar şi din Serbia, spectacolele de elită ale Teatrului liric „Elena Theodorini” din Craiova, discotecă în aer liber, expoziţie cu vânzare de produse tradiţionale româneşti ecologice etc. Un bâlci în toată regula, pentru toate gusturile şi vârstele. 

O nouă apariţie editorială

Colaboratorul revistei noastre, Tudor Nedelcea, a tipărit recent la cunoscuta editură ieşeană TipoMoldova, în colecţia „Opera omnia”, o nouă lucrare, Printre cărţi şi oameni, fiind a 33-a carte de autor pe care literatul de la Craiova a scris-o până în prezent. 

De fapt, volumul Printre cărţi şi oameni reuneşte articolele sale publicate în „Flacăra lui Adrian Păunescu” în perioada 2012-2014, la care adaugă, în final, răspunsul său la Chestionarul lui Adrian Păunescu din 2006. „Le-am adunat între aceste coperţi la recomandarea mai multor cititori şi în speranţa că ele nu-şi vor pierde mult din actualitate nici după trecerea anilor. E o trecere Printre cărţi şi oameni, în sensul noician al cuvântului”, mărturiseşte Tudor Nedelcea. 

A doua omagiere a lui Adrian Păunescu

Festivalul Internaţional „Adrian Păunescu” a ajuns la ediţia a II-a, desfăşurată la Craiova şi Bârca, între 18-20 iulie 2014, în ciuda propunerii actorului Emil Boroghină ca cele două festivaluri dedicate lui Marin Sorescu, respectiv lui Adrian Păunescu să se desfăşoare din doi în doi ani, în alternanţă cu Festivalul Shakespeare. N-or fi Marin Sorescu sau Adrian Păunescu la nivelul „geniului divinului brit Shakespeare” (vezi Diana Cotescu şi Tudor Nedelcea, Shakespeare în viziunea lui Eminescu, ediţie bilingvă română, engleză, Craiova, Edit. Aius, 2012, carte omisă de organizatorii Festivalului Shakespeare), dar sunt valorile noastre naţionale intrate în universalitate, pe care trebuie să le promovăm. Oare nu acesta este sensul şi scopul oricărui festival? Craiova n-a avut, de-a lungul vremii, prea mulţi scriitori, dar, pe lângă Sorescu şi Păunescu, trebuie avut în vedere şi pe Al. Macedonski, Eugen Ionescu (şi nu Ionesco, creatorul recunoscut al teatrului absurd, originar din Slatina şi care şi-a susţinut bacalaureatul la Liceul „Carol I” din Craiova ) sau I.D. Sîrbu. 

Adrian Păunescu omagiat la Craiova şi Bârca

Timp de trei zile (19-21 iulie 2013), Cetatea Băniei şi Bârca copilăriei sale au fost capitala românismului, a muzicii şi poeziei. La împlinirea a şaptezeci de ani de la naşterea ilustrului scriitor şi om politic, Adrian Păunescu, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Fundaţia Culturală „Iubirea”, Fundaţia Constantin şi Mişcarea de Rezistenţă (condusă de Marius Tucă), în parteneriat benefic cu Primăria municipiului Craiova, Consiliul Judeţean Dolj şi Biblioteca „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova au organizat prima ediţie a Festivalului Internaţional „Adrian Păunescu”. Dar, trebuie să spunem din capul locului că sufletul acestui festival a fost familia scriitorului: copii Ana-Maria şi Andrei şi soţia, Carmen.

Eminescu şi realsemitismul - Partea II

Şi, totuşi, de ce există, în plan mondial, o „problemă evreiască”, care a dat naştere unui antisemitism bimilenar, evreii fiind persecutaţi ca popor deicid, hagiocid, iconocid, infaticid şi xenocid ritual, fiind stigmatizaţi fizic, profesional, moral şi intelectual, mitic şi magic? O didactică, dar necesară explicare terminologică se impune. 

Noţiunea de semit a fost atribuită descendenţilor lui Shem, fiul cel mare al patriarhului biblic Noa, extinsă apoi la triburile de evrei şi arabi din sud-vestul Asiei şi Africii, care utilizau limbi semitice (arameica, cananeana, feniciana, siriana, araba, etiopeana). Antisemitismul, ca atitudine ostilă faţă de evrei, are la bază discriminarea rasială şi/sau religioasă. 

Eminescu şi realsemitismul - Partea I

„Cunoaşterea adevărului face să înceteze duşmănia şi ura şi îi împiedică să-şi facă rău unii altora” 

                                                                  Maimonide 

 „Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţa şi abnegaţia reciprocă”  

                                                                    Eminescu 

A aborda o temă de cercetare privitoare la „problema evreiască” este, din capul locului, una temerară şi care comportă, neîndoielnic, discuţii pro sau contra. „Trăim într-o eră (de fier să fie, de piatră?), ce duce în asemenea măsură la sălbăticire, încât eşti nevoit să justifici chiar şi punerea în discuţie a temei evreieşti”, spune Gheorghi Fedotov în Noi variaţiuni pe o temă veche. În legătură cu modul contemporan de a pune problema evrească . 

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea II

Cronicar dramatic autentic, Eminescu judecă estetic şi critic dramatizările după romane „de mansardă” sau „drame de bulevard”, în urma lecturilor din Aristotel şi Rőtscher, modelul fiind acelaşi Shakespeare: „nu credem că reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. „Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în „Regele Lear”, în „Hamlet”, a lui Shakespeare” . Continuând consideraţiile axiologice despre dramaturgia universală, observă că spaniolii au reprezentanţi „din veac în veac de câteva genii izolate”, tragicii greci şi francezi „au ajuns foarte departe”, iar „în vremea nouă de Molière şi Shakespeare” .

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea I

Shakespeare şi Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul „Luceafărului” a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci din însăşi creaţia acestuia în limba originală, engleza.

Un exeget şi editor al poeziilor eminesciene, Perpessicius, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase, dar meritate la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin „Scrisori” şi „Luceafărul”, „cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi Fr. Villon.

Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea II

Este un adevăr incontestabil că în supravieţuirea oricărei minorităţi, limba maternă are un rol hotărâtor, decisiv, căci prin folosirea ei, cel mai de preţ tezaur al unei comunităţi, se păstrează conştiinţa de neam, se transmit valorile specifice etniei respective, tradiţiile, obiceiurile şi datinile strămoşeşti. „Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă, dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale, iată note care disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o înconjură. Dacă mai ţinem seama de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români, precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statale române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se impun în mod constant deznaţionalizării românilor” .

Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea I

Motto:
„Nu scriem nici pentru bucureşteni, nici pentru munteni şi moldoveni, ci pentru toţi românii şi nu numai pentru cei de azi, ci şi pentru cei viitori”

M. Eminescu

Motto:
„De avem sau nu dreptate, 
Eminescu să ne judece”

Grigore Vieru

Teoretician al românismului. Studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, un adevărat colos ştiinţific, dezvăluie cercetătorului şi în genere cititorului de azi, dimensiunea reală a „omului deplin al culturii române” (C. Noica).

Avatariile tipăririi manuscriselor eminesciene – Partea II

Reluând ideile lui N. Iorga („orice rând din Eminescu trebuie făcut cunoscut”) şi G. Călinescu („nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai”), Noica demonstrează valoarea intrinsecă a manuscriselor eminesciene, care „ nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii”, ele se constituie într-un „laborator, dacă vreţi, este subsolul geniului lui, dacă vreţi, este haosul germinativ. E un haos, e o dezordine bună aici, e o zăpăceală în manuscrisele astea care trezeşte la viaţă”(p. 59), iar dacă nu ne hrănim cu Eminescu, „acesta al haosului germinativ”, „atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi” (p.60).

Avatariile tipăririi manuscriselor eminesciene – Partea I

„ÎMPUŞCAŢI-L PE EUGEN SIMION”  

           ADRIAN PĂUNESCU

„Nicio faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită”, spune un vechi proverb românesc. Paremiologia şi-a dovedit, şi în cazul de faţă, caracterul ştiinţific. Vom aplica acest proverb la Avatarii ale manuscriselor Eminescu, cum se intitulează cartea pe care o comentăm (şi din care cităm), o culegere de studii şi opinii ale unor personalităţi marcante din domeniul culturii române, alcătuită de Anca Silvia Bogdan şi Marin Diaconu, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în 2009. Un scurt istoric al problemei se impune.

Post – scriptum la scrisoarea domnului Constantin Poenaru

“P.S. – Domnule Tudor Nedelcea, acest “Buletin de Istoria Presei” nr.1/ianuarie 2014 contine si un articol polemic, dur contra unui plagiator care vrea sa devina doctor in stiinte si profesor universitar insusindu-si munca altuia, fara jena, fara scrupule. Este vorba de profesorul Dan Ionescu din Craiova, care a tiparit, cu girul condamnabil al indrumatorului sau de doctorat Crisu Dascalu, un “Catalog al presei din Oltenia”, care este furat – dupa cum demonstrez in articolul meu din Buletin – 99 %, din alti autori.

Scrisoare primita de la domnul Constantin Poenaru

Domnule Tudor Nedelcea,

Va trimit primul numar din "Buletin de Istoria Presei" (BIP), pe ianuarie 2014, in format PDF, scris si creat in intregime de subsemnatul, dupa demisia mea din Asociatia Romana de Istorie a Presei (ARIP) in conditiile rezumate chiar in publicatia de fata. Este un buletin oarecum experimental, realizat cu cunostintele mele modeste de IT si in numai sase zile.

Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea II

Lui Eminescu i se pare firesc ca „viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbelor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state, lucru secundar” . În acest caz „reforma Orientului” poate fi patronată de Rusia şi Austro-Ungaria, întrucât „aceasta reprezentează imediat politica occidentală” şi din aceste considerente este inoportun, inactual şi chiar periculos chiar a se pune în discuţie „restabilirea regatului lui Decebal”, considerând-o, tactic de „domeniul teoriilor ieftine”, opinează cu tact diplomatic şi simţ istoric Eminescu.

Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea I

Deşi nu are o „operă istorică” ca si ceilalţi istorici de profesie, Eminescu – afirmă cel mai mare istoric al românilor, N. Iorga – stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: „nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii judecăţi” . Obsedat de cunoaşterea adevărului istoric, Eminescu, spre deosebire de înaintaşii săi, şi-a făurit un program de cunoaştere şi readucere în actualitate a istoriei naţionale, integrată istoriei europene.

Eminescu şi bileţelul doamnei Szőke-Slavici

Multă cerneală a curs pentru lămurirea fatidicei zile de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost considerat bolnav psihic şi, ca atare, a fost internat la Sanatoriul lui Al. Suţu. S-a vrut şi s-a reuşit „moartea sa civilă”, scoaterea sa din viaţa publică, unde devenise deja un pericol, chiar şi pentru conservatori, care, prin P.Carp, cerea „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Analizele pertinente şi obiective ale lui N.Georgescu, Theodor Codreanu, Cernăianu pe această temă sunt concludente. Că Eminescu era un pericol public o dovedeşte „nota informativă” a ministrului plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernest von Mayr, către şefii săi.

Adrian Păunescu si Doina eminesciană

După instalarea regimului bolşevic în România, s-a impus o cenzură drastică şi o epurare din biblioteci a tuturor cărţilor care nu erau în consens cu noul regim şi mai ales care conţineau critici sau reţineri faţă de Rusia, ulterior faţă de Uniunea Sovietică. Cum era de aşteptat într-un regim totalitar impus cu tancurile sovietice de părinţii acelora care azi condamnă comunismul, Eminescu, alături de N.Iorga, a fost personalitatea cu cele mai multe cărţi sau ediţii cenzurate ori epurate, adică scoase din circuitul lecturii sau, mai grav, în unele cazuri, chiar arse în public sau trimise la depozitele de hârtie spre a fi topite. La început de deceniu stalinist era „voie de la stăpânire” de a se tipări şi ca atare, populariza, doar două poezii eminesciene: „Vieaţa” şi "Împărat şi proletar” (fără final).

Actualitatea lui Eminescu - Partea a III-a

Din capul locului trebuie să ne punem o întrebare tranşantă: este Eminescu un scriitor religios? Dar mai întâi, care sunt atributele unui asemenea scriitor? 

Scriitor adevărat sau absolut este, în opinia multor specialişti, numai acela care are chemare şi-i este deschisă calea spre izvorul originar, spre «fiinţa» heideggeriană, el fiind un oficiant, un intermediar perpetuu între «natura ca un templu» şi «pădurea ei de simboluri» (Baudelaire). Eminescu este, din această perspectivă, un scriitor autentic: «A pus în tine nemargini de gândire (subl. noastră, T. N.) / Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine» (Feciorul de împărat fără stea). 

Actualitatea lui Eminescu - Partea a II-a

“Generos agent al istoriei”, vehiculând primatul intereselor naţionale în faţa celor de partid, divulgând pericolul “monarhiei universale a creştinătăţii”, pe deplin convins că “românul îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, Eminescu demonstrează, prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoaşterii de sine ca popor intrat în zorii istoriei moderne, cu toate exigenţele pe care le incumbă. Încă o dată este dovedită marea actualitate a gândirii eminesciene.

Actualitatea lui Eminescu - Partea I

“Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu,

îl sărbătorim chiar de două ori pe an, 

dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”. 

C. Noica 

Din studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, reiese dimensiunea sa reală. Din hăţişul de probleme, fie ele sociale, economice sau politice, cu care se confrunta societatea românească din vremea sa (şi nu numai de atunci), în spiritul patriotismului manifestat în marginile adevărului şi nu al celui lozincard (“Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”), Eminescu este “implicat” în istoria neamului său.

Eminescu despre necesitatea construirii Catedralei Neamului

Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită ca „Maică spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, dar şi a românilor de dincolo de graniţe.

Schimbarea Imnului şi a Zilei Naţionale a României

Interzis în epoca comunist-ateistă, cântecul Deşteaptă-te, române! devine, din 1990, oficial imnul naţional al României. Dacă paternitatea versurilor este incontestabilă – poetul şi ziaristul paşoptist Andrei Mureşanu (1816-1863) – compozitorul este încă controversat. Prof. Vasile Oltean a demonstrat că dascălul de cântări, profesorul şi cântăreţul George Ucenescu, ucenicul lui Anton Pann, este adevăratul creator al muzicii, după însăşi mărturia sa: „Sosind furtunosul an 1848, poetul [Andrei Mureşeanu] căuta o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între amicii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere.

Gheorghe Calciu Dumitreasa

Pronia cerească mi-a trimis în calea vieţii, în diferite etape, câteva personalităţi care aveau să-mi determine cariera şi experienţa teologică. Aveam din familie o decentă şi minimă educaţie ortodoxă, o icoană în casă la care mama se închina seara şi la diverse sărbători sau evenimete importante, sărbătoream în felul nostru inocent, împreună cu toţi copiii satului, marile sărbători creştine, mai cu seamă Crăciunul, Anul Nou, Sf. Vasile, Boboteaza, Floriile, Învierea, mergeam cu colindatul în Ajunul Crăciunului, cu Steaua (pentru Viclei eram prea mic) în noaptea Crăciunului şi în următoarele nopţi, cu Sorcova, Pluguşorul şi Buhaiul de Sfântul Vasile, mergeam în grup la Bobotează în satul meu, Valea Ursului, sau alternativ în satul Lacu din aceeaşi parohie, cântam prohodul în biserică în Săptămâna Mare, şi „luam paşte” după terminarea slujbei Învierii.