“Generos agent al istoriei”, vehiculând primatul intereselor naţionale în faţa celor de partid, divulgând pericolul “monarhiei universale a creştinătăţii”, pe deplin convins că “românul îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, Eminescu demonstrează, prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoaşterii de sine ca popor intrat în zorii istoriei moderne, cu toate exigenţele pe care le incumbă. Încă o dată este dovedită marea actualitate a gândirii eminesciene.
Poetul de excepţie îşi uneşte uneltele cu cele ale gânditorului politic, intră cu dezinvoltură şi competenţă în arena politică, pentru apărarea drepturilor naţiunii române, pentru progresul său social, cultural şi economic al ţării sale, al libertăţii şi egalităţii în drepturi al popoarelor, căci: “nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele”; şi pentru ca aceste principii să nu fie numai declarative, “trebuieşte o energie eroică, trebuie cu dispreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama”.
Poetul de excepţie îşi uneşte uneltele cu cele ale gânditorului politic, intră cu dezinvoltură şi competenţă în arena politică, pentru apărarea drepturilor naţiunii române, pentru progresul său social, cultural şi economic al ţării sale, al libertăţii şi egalităţii în drepturi al popoarelor, căci: “nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele”; şi pentru ca aceste principii să nu fie numai declarative, “trebuieşte o energie eroică, trebuie cu dispreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama”.
Existând tendinţa, din partea adversarilor săi politici - firească din punctul lor de vedere - de a minimaliza rolul omului politic Eminescu şi de a releva incompatibilitatea dintre poet şi gazetar, autorul Luceafărului găseşte un prilej spre a clarifica această falsă dilemă: Un cititor rus scrie gazetei „Le Nord” pe marginea scrisorii colonelului Ion Alecsandri adresată principelui Gorciaroff în privinţa cererii de reanexare a Basarabiei, confundându-l pe colonel cu fratele său, scriitorul Vasile Alecsandri, adică pe poet cu omul politic. Constatând tonul articolului corespondentului rus, comentat în Timpul din 2 martie 1878 “oarecum magistral”, vrând “să împartă învăţăminte”, crezând că “fiind însuşi om politic poate da lecţii poetului”, Eminescu desfăşoară o magistrală demonstraţie: “relevăm acest lapsus, nu din altă cauză, ci numai pentru că el e obiectul unui fin paralogism. Cititorul rus voeşte să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. Ne permite a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţii se găsesc foarte rar - politicii câtă frunză şi iarbă. Bunătatea sau netrebnicia unui om politic atârnă de împrejurări, de mediul social, de constelaţiunea puterilor cari îşi ţin echilibru. Un om mediocru poate fi un politic mare în împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare. Politica este a crea sau stârpi condiţiunile de existenţă a unei culturi, lucrul în sine însă al dezvoltării intelectuale consiste ea în arte, consiste în ştiinţă, se naşte şi creşte neatârnat de politică şi politici. Ar fi grozav a admite că activitatea cea mai pură şi mai nobilă a omenirii are aceleaşi ţinte şi se serveşte de aceleaşi mijloace fără scrupul, de cari se servesc şi politicii” .
Am lăsat să curgă acest lung citat pentru că el explică - prin această excelentă punere la punct - indestructibilitatea dintre poet şi gânditor. Prin vocaţie şi structură Eminescu nu era absent de sfera practică, de orice aspect al vieţii politice româneşti, dovedindu-se a fi, într-adevăr, «omul deplin al culturii româneşti».
Doctrina sa economică şi socială este pragmatică. După opinia lui G. Călinescu, «pare tot mai interesat de la o vreme de problemele muncii, şi multe din preocupările lui sunt de-a dreptul socialiste. În 1888 vorbea de echitate în relaţiile de muncă şi prevedea că mişcările ideologice internaţionale ar putea să aibă înrâurire asupra nemulţumirilor dinlăuntru» .
Că poetul pare interesat «de la o vreme» de problemele muncii, de echitate, este absolut normal pentru un gânditor care aşează la baza progresului social munca. Luptând contra «roşiilor» şi a frazeologiei umanitariste, care a exercitat o «atracţiune oarecare asupra unor tineri, pe cari se vede că organizaţia actuală a societăţii europene (e vorba de Internaţionala I Comunistă n.n.) i-a influenţat», Eminescu aminteşte acestor tineri un adevăr fundamental, verificat istoric: «E un principiu conservator pe care voim să-l amintim tinerilor români: fără muncă şi merit adevărat nu există înaintare adevărată», recomandând, aidoma unui pedagog cu mare experienţă de viaţă (deşi în 1879, când scria acest articol, nu avea decât 29 de ani): «Nu luaţi de model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit adevărat, îşi fac din instituţiuni o scară pentru a aduna avere şi a ajunge la ranguri. Acei pehlivani fără de suflet vor aduce societatea la desperare, vor face-o sau extrem reacţionară, ceea ce nu e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine». Căci «amândouă stările acestea sunt barbare, exclud orice cultură, orice civilizaţie» .
Adevărata cauză a relelor noastre, concluzionează fără echivoc Eminescu, e lipsa de muncă: «Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă», tinerii nu se ocupă de nici o ramură a producţiei naţionale, ci devin avocaţi, se folosesc de «păpuşeria constituţională» spre a ajunge şi a se folosi îndelung de «pita lui Vodă». Observând că sistemul social-politic a favorizat fuga de muncă (o parte dintre intelectuali fac politică spre a parveni) şi că «corupându-se însuşi nervul vieţii societăţii, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare», avertizează: «O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă» şi «pieirea noastră prin pieirea muncii». Dar, de aici şi până la afirmaţia că preocupărilor lui «sunt de-a dreptul socialiste» ni se pare că este o exagerare, săvârşită ori din motive ideologice, ori din necitirea imensului material revuistic scris de poet.
Evoluţie sau revoluţie, iată întrebarea hamletiană în jurul căreia şi-au dat osteneala în prognozarea unor soluţii politice numeroşi politologi, filosofi sau istorici. În această privinţă, răspunsul eminescian este tranşant; evoluţie sau revoluţie, fără salturi (aşa cum au fost ele concepute de materialismul dialectic), saltul fiind, în concepţia sa, o ruptură. «Adevăratul progres» presupune urmarea unor legi naturale, fără o «serie de sărituri fără orânduială». Saltul calitativ determinat de acumulări calitative, teoretizat de marxişti este inacceptabil ca fiind o abatere de la regulă, de la acest proces natural. Adevăratul progres se realizează numai «conservând pe de o parte, adăugând pe de alta», procesul fiind o legătură viabilă, firească între trecut şi viitor. Deci progresul se inspiră numai din tradiţiile trecutului, este creator şi critic înlăturând, ca o condiţie sine qua non, inovaţiile improvizate şi aventurile hazardate. Teoria eminesciană era o aplicare profundă şi de esenţă a celebrei teze a teoriei «formelor fără fond» la problematica socială, politică şi economică a tânărului stat românesc, unitar la 1859 şi independent în 1877. «Non datur saltus in natura» este deviza lui Eminescu, afirmând categoric că «cine-şi închipuieşte a putea progresa prin salturi nu face alta decât a da înapoi». Înţelesul pe care genialul poet şi gânditor politic îl dă acestui salt este antologic: «A îmbătrâni în mod artificial un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare».
Trecerea de la o stare la alta o vede evolutiv, gradat, fără negarea în totalitate a formei trecute. Nu putem fi de acord cu asertaţiunea lui Eugen Lovinescu (criticul cu mari merite în cunoaşterea operei eminesciene, ca şi Călinescu de altfel, ale căror opinii categorice, dar contestabile, au devenit inhibatorii pentru o bună bucată de vreme), precum că Eminescu nu e atât evolutist, cât mai degrabă tradiţionalist, însuşi gazetarul a afirmat că nu vrea o întoarcere la vremurile apuse, ele pot fi doar o bază de plecare. Avea dreptate Goethe când afirma că «vremile istorice ne apar în plină lumină. De atâta lumină nu se mai văd umbrele». Eminescu cerea guvernanţilor doar prelucrarea «luminii»; deci nici vorbă despre paseism, despre întoarcerea la rânduielile agrare şi la manufactură.
Europa nu era un exemplu de preluat în totalitate, ea era «infectată de corupţiune şi de frivolitate», cum se exprimă el vorbind despre Repertoriul nostru teatral, având încredere în calităţile de rigoare ale tânărului nostru organism social, al cărui simţ e încă virgin, necorupt, dar atrage atenţia asupra pericolului coruptibilităţii lui. Eminescu nu cere întoarcerea la barbarie, aşa cum a fost acuzat de reacţionarism, ci o orientare spre civilizaţia reală (şi nu cea adusă în ţară de acei tineri bojurişti trimişi la Paris) a Apusului.
Sincer preocupat de «Dacia Viitoare», Eminescu reia aceeaşi problematică într-un alt articol, manifestând aceeaşi rezervă faţă de tinerii care studiază la Paris şi care, la întoarcere «vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe insaţioase, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului nostru». Mai rău, în loc de a studia, aceştia «îşi umplu capul cu fel de fel de utopii sociale şi politice, se erijează în mânuitori nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar, când se întorc înapoi doza lor de cunoştinţe e atât de neînsemnată, încât mai nici unul nu e în stare a se hrăni prin munca sa proprie» . Renunţând la orice demnitate personală sau convingere, luând exemplul demagogic al celor care mânuiesc politica ţării, afişează «utopii cosmopolite de-a tăia câinilor frunze», tirade politice. Spre deosebire de C. Dobrogeanu-Gherea, Eminescu sesizează şi susţine teza că între naţiune şi umanitate, între patriotism şi internaţionalism nu există raporturi antagonice, ci de întrepătrundere, punând, totuşi, pe prim plan iubirea de patrie, fiind mai aproape de naţionalismul (înţeles în sens pozitiv şi creator) al burgheziei române. Îi critică că nu cred într-un ideal realizabil şi unanim acceptat, nu dau probe de muncă serioasă, care le-ar putea schimba convingerea. «Nu cu utopii comunarde... se va putea ridica vreodată acest popor», afirmă, cu deplin temei, Eminescu, recomandându-le «o singură buruiană drept leac pentru acest scop: munca (sublinierea lui Eminescu, n.n.). Muncă, nu comunalism..., iată mijlocul care va ridica poporul nostru» .
«Ca sociolog al înaintării întru civilizaţie - scrie sociologul Ilie Bădescu -, Eminescu a gândit tocmai căile progresului istoric, proprii acelui veac: a) organizarea muncii; b) crearea şi apărarea industriei şi c) raporturi sociale de compensaţie între clasele de sus şi poporul producător. Numai pe baza unei economii prospere se poate ridica o civilizaţie. Astfel, calea istoriei va căpăta o altă direcţie, care duce popoarele din «barbarie» în «semibarabarie». Născută de gândirea lui Eminescu, sociologia pozitivă românească ni se înfăţişează ca prima mare sinteză ştiinţifică, teoretică-reflexivă românească, asupra societăţii şi civilizaţiei moderne .
Critica societăţii din vremea sa este adesea vehementă, tocmai pentru că a favorizat fuga de muncă, a creat clasele sociale care prin politică urcă în ierarhia socială, corupându-se «însuşi nervul vieţii oricărei societăţi», care este «iubirea de muncă». «Pieirea noastră prin pieirea muncii», iată o maximă de mare importanţă şi, mai cu seamă, de un crud realism.
De unde această preocupare constantă, obsesivă chiar pentru studenţii trimişi pentru studii la Paris? Pentru tânărul gânditor politic român (să nu uităm că în 1883, dată la care mintea sa începe «planificată» să dea semne de agonie, el nu avea decât 33 de ani, vârsta ipotetică a lui Iisus!) soarta ţării sale, viitorul poporului şi al neamului său îl interesa la modul plenar. Prin vocaţie şi structură el nu era absent de problematica practică. Nu era un visător, aşa cum am fi tentaţi să-l judecăm după creaţia sa literară; fin cunoscător al realităţilor româneşti, prin cutreierarea întregului ţinut românesc cu diverse trupe de teatru, prin peregrinările numai de el ştiute, dar mai ales prin activitatea de revizor şcolar în care a dovedit maturitate de gândire şi spirit critic, organizatoric, Eminescu îşi permite să-şi avanseze opiniile şi în privinţa viitoarei forme de guvernământ sau de organizare socială. Or, aceşti tineri erau viitorii politologi, ei puteau influenţa destinul politic al unui popor; de aici ţinerea lor sub lupă, într-o susţinută observare şi printr-o privire critică, dură uneori. Două par a fi criteriile după care convingerile lor pot sau nu pot fi utopii politice: raportul dintre cosmopolitism («utopii cosmopolite») şi naţionalism în sens real, pozitiv al cuvântului («se erijează în mânuitorii nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi») pe de o parte, iar pe de altă parte atitudinea lor faţă de muncă, de munca utilă, bineînţeles, Eminescu ridicând munca la rang de principiu de stat. Viitorul îi va da dreptate lui Eminescu.
Concepţia despre religie, interpretările teologice din unele creaţii artistice eminesciene, în perioada de dictatură comunistă şi ateistă, au fost, în mod firesc minimalizate sau chiar prohibite. «Firescul» unei asemenea atitudini în faţa vastităţii şi complexităţii unei opere enciclopedice de tip renscentist a devenit vetust şi inexplicabil, mai ales după apariţia monumentalelor volume IX-XII, care cuprind, pentru prima dată în istoria culturii noastre, întreaga operă publicistică a marelui Eminescu. Spunem publicistică, dar nu ne referim la acel stil minor, gazetăresc, în care se scriau şi se mai scriu încă unele gazete, ci la adevărate studii, la acele articole mici ca dimensiune, dar încărcate de idei, răspândite în paginile publicaţiilor conduse sau la care a colaborat poetul. Posedat de geniu, scormonitor a tot ce priveşte cunoaşterea umană, lui Eminescu nu-i putea scăpa un domeniu atât de fascinant: religia. Informarea şi acumularea cunoştinţelor de istoria religiilor şi de doctrină religioasă este impresionantă. De la frumoasele sale «poveşti şi doine, ghicitori şi eresuri», care i-au fermecat copilăria, de la acumulările din perioada studiilor liceale şi universitare, dar mai cu seamă prin autodidaxie, preocupările «omului deplin al culturii româneşti» pentru problematica teologică au fost constante şi decisive pentru formarea concepţiei sale despre lume şi om, viaţă şi univers, despre «religie ca teologie», ca să folosim propria-i expresie. Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă, el şi-a format o dogmatică personală - chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat - despre creaţia divină (cosmologia), Dumnezeu (teologia), Iisus Hristos (hristologia), Fecioara Maria (mariologia), îngeri (angeologia), demoni (demonologia), moarte. Era atât de informat şi iniţiat asupra creştinismului sau altor religii, încât a surprins chiar pe unii clerici .
În tot scrisul său (beletristic sau publicistic) se degaja, cum observa şi G. Munteanu , o obsesie antropogonică concretizată într-o acută nevoie de întrebări, cuplată cu setea de certitudini privitoare la geneza omului, căci, ce poate fi mai convingător decât o colaţionare a începutului Sfintei Evanghelii după Ioan («1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2. Aceasta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate prin el s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut») cu o notă dintr-un manuscris (Ms. 2267, f. 1 v.), în care Eminescu face următoarea demonstraţie: «Dumnezeu. El are predicabilile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni - are spaţiul; el e etern - are timpu; el e atotputernic, dispune de întreaga energie a Universului. Omul e după asemănarea lui: Omul reflectă în mintea lui - in oportum - câteşitrele calităţile lui. De aceea, la început era Verbul, şi Verbul era Dumnezeu, şi Dumnezeu era Verbul».
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu