marți, 12 mai 2015

Adrian Păunescu aşa cum a fost

Adrian Păunescu
Nu ştiu când l-am cunoscut pe Adrian Păunescu. Ca şi în cazul altor personalităţi, întâi am auzit de el. Era unul dintre reprezentanţii generaţiei `60 (despre care a scris o carte), o generaţie de excepţie amintită de „buzduganul” lui N.Labiş, cum s-a exprimat atât de plastic şi de realist, academicianul Eugen Simion.

La topirea cărţii sale, Istoria unei secunde, numele său a devenit cunoscut în întreaga ţară, chiar în arealul românesc, pentru curajul său, aducând în actualitate a sa Basarabie.

La Craiova l-am văzut pentru prima dată în realitate. Îşi lansa o carte la fosta librărie „Al.Macedonski” de lângă restaurantul „Minerva” (librăria a dispărut, restaurantul a rămas). Era însoţit de tatăl său, nea Costică Păunescu, omul liberal care făcuse puşcărie, dar neinclus în „Memorialul durerii”. Şirul de oameni pentru autografe era în stradă (str.Unirii).

A doua carte lansată la Craiova, Repetabila povară (Scrisul Românesc, 1974), a fost la librăria „Ramuri” (fosta „Cartea Rusă”), neîncăpătoare pentru puhoiul de oameni care veniseră să-l vadă, să-l audă, pe marele (la propriu şi la figurat) Adrian Păunescu. Altă carte a fost lansată chiar în 4 martie 1977, cutremurul l-a prins în plină activitate, fiind nevoit să sară afară prin fereastră.

O altă apariţie craioveană a fost în holul Teatrului Naţional unde s-a lansat cartea lui Florea Firan, De la Macedonski la Arghezi, un dicţionar al scriitorilor olteni. Atunci l-am auzit, pentru prima dată, recitând, împreună cu inegalabilul Tudor Gheorghe (finul său), celebra poezie Repetabila povară (păcat că nu se mai păstrează acea magnifică înregistrare, Adrian Păunescu recitând, iar Tudor Gheorghe cântând).

L-am văzut apoi la Filarmonica „Oltenia”, într-un spectacol al Cenaclului său „Flacăra”. În sală era toată conducerea politică a judeţului, care era ridicată în picioare, odată cu publicul, la fiecare semn şi semnificaţie patriotică a bardului de la Bârca. Şi tot atunci ni l-a prezentat pe studentul în Electrotehnică, viitorul mare scriitor Gabriel Chifu.

Deşi n-a trecut prea mult timp de la desfiinţarea Cenaclului „Flacăra” avem, totuşi, posibilitatea comentării obiective al acestui adevărat fenomen naţional, cu reverberaţii externe benefice, în special pentru românii din jurul României.

Creat în România după modelul spectacolelor lui Bob Dylon, pe care poetul l-a vizionat în perioada octombrie 1970-mai 1971, când a fost bursier nominal al statului american, Cenaclul „Flacăra” a introdus în rândul tinerilor români ideea de libertate, de frumos, de manifestare liberă, plenară, în care valorile autentice erau scoase la lumină. Descoperiri şi lansări în public au avut loc în toate spectacolele cenaclului. Adrian Păunescu şi „Flacăra” sa au menţinut versurile şi cântecele cu adevărat patriotice rostite în cenaclu, între care Doina eminesciană, interzisă în acea vreme.

În cenaclu au fost lansaţi folkişti, au fost invitate personalităţi marcante ori s-a recitat din creaţia acestora: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, chiar şi Şt. Aug. Doinaş, turnătorul profesionist al lui Adrian Păunescu. În revistă, ca şi în cenaclu, apăreau nume care nu mai aveau voie la semnătură proprie (ziarişti sau membrii controversatei „Meditaţia transcedentală”). E adevărat că Adrian Păunescu a recitat şi poezii dedicate României socialiste şi conducătorului ei, dar niciodată aceste poezii n-au fost incluse în volume, pentru că ele erau de circumstanţă spre a rosti, cu curaj, marile adevăruri ce-i framântau pe români. La spectacolele de pe litoral, de pildă, Adrian Păunescu ridica tribunele în picioare prin acel îndemn „Lumină, luptă, libertate”, pregătindu-i sufleteşte pe adevăraţii revoluţionari din decembrie 1989. După revoluţie tinerii nemulţumiţi aclamau „Ultima soluţie, încă o revoluţie”, tot pe versurile poetului Adrian Păunescu. La Radiodifuziunea Română Adrian Păunescu avea o emisiune „Radio cenaclul Flacăra. Valori ale muzicii tinere”, în care erau transmise cântecele cenaclului pe calea undelor şi la românii din Bucovina, Basarabia, Yugoslavia, Ungaria.

Funcţionând între 17 septembrie 1973 şi 16 iunie 1985 (când a fost interzis brutal), cu 1615 manifestări de muzică, poezie şi dialog, Cenaclul „Flacăra” s-a dovedit a fi o adevărată instituţie de educaţie naţională.

Ne-am intersectat ulterior, cu prilejul „operaţiei” de la Moscova, într-o localitate turistică. Aici la Herculane, în hotelul Diana au fost găzduiţi Grigore Vieru şi soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici în timpul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991. A fost un moment istoric la care am participat şi pe care doresc să-l evoc. După o duminică frumoasă petrecută la Mănăstirea Vodiţa şi Sfânta Ana din Orşova, împreună cu veşnicul de pomenire, mitropolitul Nestor Vornicescu, a doua zi aflu de la radio despre puciul sau circul de la Moscova. Am plecat imediat la Herculane să-i încurajez. Starea lor psihică era dezastruoasă. Credeau că se va întoarce bolşevismul şi imperiul roşu. Grigore şi Doina voiau să plece în Basarabia spre a mobiliza consângenii, Raisa Vieru şi Ion Aldea voiau să rămână aici şi, în situaţia în care bolşevismul se va reinstaura şi în România, vor pleca în străinătate spre a pleda cauza basarabeană. Am încercat să-i explic lui Grigore că, dacă va ajunge la Chişinău în aceste condiţii, va fi primul arestat. Părea că a înţeles pericolul, dar a doua zi dimineaţă, la telefon, mi-a spus că, totuşi, pleacă la Chişinău spre a-şi îmbărbăta colegii unionişti. Noroc că a venit special Adrian Păunescu la Herculane, i-a luat pe marii patrioţi basarabeni (inclusiv pe ministrul turismului) într-un micro-turneu al Cenaclului „Totuşi iubirea” până când puciul (sau ce-o fi fost el) s-a destrămat. De aici, Grigore Vieru a transmis, prin Radio Craiova (graţie Gabrielei Rusu-Păsărin), primul mesaj de încurajare a basarabenilor. A urmat o primire de vis la Craiova, la mitropolitul Nestor Vornicescu, când toate clopotele bisericilor craiovene au bătut în onoarea înalţilor oaspeţi, dar şi a eşecului puciului şi, implicit, a bolşevismului. (N-ar fi rău ca d-l Marian Băzăvan, proprietarul hotelului „Diana”, să aşeze o placă memorială care să amintească de aceste valori naţionale: Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici).

Multe date, informaţii despre nonconformismul său le-am aflat de la excelentul reporter Ilie Purcaru, unul din colaboratorii săi. Fără să mă cunoască, Adrian Păunescu m-a sprijinit într-un moment crucial al vieţii mele: hărţuit de anumite organe, de temutul procuror-şef al Craiovei (pentru simplul motiv că i-am dat o adeverinţă cercetătorului Mircea Lungu, în care specificam, conform stass-ului, că are „calităţi moral-politice”, adeverinţă pe care el a depus-o la Ambasada SUA din România spre a pleca în ţara libertăţii), Adrian Păunescu a trimis un ziarist de marcă (Geta Ştefănescu) la Craiova să urmărească procesele mele spre a nu fi pedepsit cu duritate (am făcut doar o noapte de arest la Miliţie şi m-au destituit ca director al Bibliotecii Judeţene Dolj, deşi luasem locul I pe ţară şi eram singurul director cu doctorat). Mi-a cerut, prin Ilie Purcaru, de urgenţă, să fac recenzia unei cărţi despre N.Titulescu, cu o pertinentă prefaţă a ministrului de Externe, Ştefan Andrei (reputatul şi regretatul diplomat aducându-şi aminte de această recenzie şi după 40 de ani!).

După 1990, am fost pe punctual de a fi colaboratorul său la o nouă revistă, cu promisiune de finanţare din partea unui om de afaceri craiovean, promisiune neonorată din păcate.

Ne-a unit, şi am căpătat preţuirea sa mai multe fapte şi evenimente: preţuirea şi sprijinul concret al intelectualilor autentici din Basarabia (Gr.Vieru, N.Dabija, M.Cimpoi, Valeriu Matei, Anatol Codru, Eugen Doga, Emil Loteanu etc) sau Bucovina (V.Tărâţeanu), nefericirea şi nedreptatea făcută lui Marin Sorescu, apoi prin Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (fondată şi condusă de acad.Victor Crăciun) şi Congresul Spiritualităţii Româneşti (al cărui preşedinte a fost ales până la sfârşitul vieţii sale).

Basarabia (provincia românească în care s-a născut) şi basarabenii au fost iubiţi cu sinceritate şi profunzime, sprijiniţi concret (mulţi basarabeni au adresa din Dionisie Lupu, nr.84, pe actele lor de reluare a cetăţeniei române).

Marin Sorescu este un caz aparte în viaţa românească: pe cât era de genial, pe atât de urgisit. Întâi prin încă încâlcita şi nedescifrata „Meditaţie transcedentală”. Autorul Liliecilor urma să ia calea celorlalţi transcedentalişti (excluşi din partid, încadraţi muncitori necalificaţi) dacă nu l-ar fi apărat colegii de la „România literară”: Eugen Simion, V.Băran, Adrian Păunescu. Mai mult, Adrian Păaunescu s-a dus personal la Aeroportul „Otopeni”, unde N.Ceauşescu se întorcea dintr-o vizită din Grecia, spre a-l convinge să nu ia măsuri drastice şi cu Marin Sorescu. Scriitorul bulzeştean a scăpat, dar a căpătat ... diabet.

După debarcarea lui Marin Sorescu de la conducerea revistei „Ramuri”, tot Adrian Păunescu a scris despre această mare nedreptate, publicând documentele compromiţătoare: „Avem în faţa ochilor una din cele mai mari turnătorii pe care, vreodată, în istoria literaturii române au mai făcut-o nişte scriitori la adresa unui literat de geniu” (Adrian Păunescu, Jos labele de pe „Scrisul Românesc”, ziarul „Republica”, I, nr.81, 22 dec.1997, p.3). Am fost invitat, întru cunoaşterea adevărului şi apărarea lui Sorescu, de mai multe ori în emisiunile sale de la „Antena 1”, unde a fost divulgat ca semnatar al odiosului denunţ împotriva redactorului şef al revistei „Ramuri” şi un nume (atunci) necunoscut: Sabin Gherman, cel care ulterior s-a „săturat de România”.

După organizarea, la Craiova, a Zilelor Marin Sorescu, sub egida Academiei Române (preşedinte Eugen Simion) şi a Primăriei Craiova (primar Antonie Solomon), Adrian Păunescu a fost, de regulă, invitatul de onoare şi de fiecare dată cuvinele sale au avut încărcătură emoţională şi profundă.

Adrian Păunescu a făcut, de regulă, un tandem benefic cu Victor Crăciun, ambii cu rădăcini basarabene şi cu iubire pentru românii de pretutindeni, Congresele Spiritualităţii Româneşti, organizate iniţial la Băile Herculane, apoi în oraşul Unirii, Alba Iulia, stau mărturie. Problematica românilor din peste 50 de ţări a stat mereu în atenţia scriitorului şi şefului Comisiei de Cultură a Senatului României, intervenind, cum avea să mărturisească Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, nu pentru o problemă personală, ci a conaţionalilor săi, din ţară, din ţinuturile din jurul României sau din diaspora. S-a uitat că legea „indemnizaţiei de merit” este opera lui Eugen Simion şi a lui Adrian Păunescu. Dacă „Legea Lupu” (discutabilă, controversată) poartă numele iniţiatorului, fruntaş ţărănist, de ce nu şi această lege, atât de necesară, să nu poarte numele iniţiatorilor? Una dintre marile reuşite ale Congresului Spiritualităţii Româneşti a fost atitudinea faţă de Roşia Montană: a fost prima reacţie publică, vehementă, împotriva acestui proiect spoliator pentru bogăţiile ţării care a sensibilizat opinia publică internă şi internaţională, despre adevăratul …adevăr. Ulterior, Academia Română, prin preşedintele ei, Eugen Simion, în urma elaborării unor studii temeinice, ştiinţifice, a demonstrat nocivitatea şi inutilitatea proiectului Roşia Montană. Alte rezoluţii, hotărâri şi apeluri ale Congresului Spiritualităţii Româneşti au fost cunoscute în întreaga lume.

Organizarea la Craiova, unde Poetul a fost senator de Dolj şi a sprijinit efectiv oraşul şi oamenii săi (audienţele erau programate din timp şi se ţineau până noaptea târziu; păcat că măsura îndepărtării senatorului de judeţul său a fost una arbitrară, dăunătoare şi tristă, atât pentru Adrian Păunescu dar mai ales pentru votanţii săi) a Festivalului Internaţional Adrian Păunescu, începând cu anul 2013, a fost o iniţiativă lăudabilă, probată de participarea invitaţilor din Ţară, din Bucovina şi Basarabia, a marelui public craiovean. Să menţionăm faptul că iniţierea, organizarea şi conceptul Festivalului Internaţional „Adrian Păunescu” au aparţinut familiei regretatului scriitor, gazetar, om politic, adică Anei Maria, lui Carmen şi Andrei Păunescu, dovedind, dacă mai era nevoie, de rolul familiei, necăderea în conul de umbră al scriitorului, în perpetuarea memoriei sale (şi nu doar de drepturile sale literare, imobiliare etc).

„Ca polemist, numai Fănuş Neagu îl poate întrece, iar ca orator parlamentar a fost, cred, greu de întrecut. În felul său deloc discret, Adrian Păunescu a fost în toate manifestările lui, repet, atipic, şi prin aceasta, incomod. De aceea, el are azi admiratori inflexibili şi denigratori incoruptibili. Este destinul oamenilor ieşiţi din comun”, îl descrie Eugen Simion în „Cuvântul înainte” al volumului omagial „Adrian Păunescu”, realizat în 2013, de Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu, Carmen Păunescu.

Dacă pentru Ardeal duhul lui Iancu este omniprezent, pentru Oltenia şi Basarabia, mai ales, duhul lui Adrian Păunescu ne păzeşte şi ne călăuzeşte.

Tudor Nedelcea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu