Greu de încadrat într-o formulă, Tudor Gheorghe este o personalitate fascinantă, unică în felul său, care şi-a croit propriul său drum în teatrul românesc, dar, mai cu seamă, în muzica românească, în calitate de compozitor şi interpret deopotrivă.
S-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, din apropierea Craiovei într-o familie de gospodari, asupra căreia regimul bolşevic s-a abătut cu furie. „Întreaga mea copilărie, care a fost fericită, fascinantă şi minunată a fost aici, pe malul Jiului [...]Era un sat prins de credinţă, o comunitate de excepţie”, mărturiseşte artistul într-o excelentă carte de interviu, Tudor Gheorghe. În umbra menesterului (Editura Scrisul Românesc / Creatio, 2010), realizată de cunoscutul scriitor Mircea Pospai, directorul Studioului de Radio Oltenia din Craiova. De altfel, cartea, excelent gândită şi magnific realizată, are la bază 120 de emisiuni radio în trei ani de taifas, „bine iscodite radiofonic” de Mircea Pospai. Este şi motivul pentru care vom apela cu încredere la datele şi afirmaţiile consemnate aici.
Studiile şi le-a început în satul natal, apoi le-a continuat la Liceul „Fraţii Buzeşti” (azi colegiul renumit în ţară şi în Europa), când în 1956, tatăl său, Ilie Tudor (Tudor este numele de familie), cântăreţ de biserică, a fost arestat şi „iată-mă la vârsta aia ieşind brusc şi brutal din copilărie, marcat de o anume singurătate, de o anume sărăcie, de un anume oprobiu, de disperare şi de-o spaimă imensă”.
Ilie Tudor (1923-2015) a fost condamnat la 22 de ani temniţă grea şi cu averea confiscată. A fost eliberat în 1964, în urma decretului lui Gheorghiu-Dej, angajundu-se ca muncitor la Fabrica de Zahăr din Podari, apoi devine dascăl cântăreţ la biserica din sat, fiind decorat de patriarhul Teoctist cu medalia „Crucea Patriarhală”. A fost un poet talentat şi un excelent memorialist. Din cauza acestei situaţii (mama sa a fost nevoită să divorţeze, dar „şi-au relegalizat convieţuirea”) elevul Gheorghe se transferă pentru un an la un liceu din Arad, se reîntoarce la Craiova, în clasa a X-a la Liceul „N. Bălcescu”, unde „m-au dat afară din cor, că eu cântam fals”. Rememorând anii de şcoală din acea perioadă („eram trei copii de crescut”), Craiova văzută, ca şi Marin Sorescu, cu ochii unui copil, Tudor Gheorghe nu scapă prilejul unei comparaţii cu situaţia şcolară de azi, perioadă în care „discriminarea a început de la distrugerea ideii de uniformă”.
A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică („încă din facultate eram recunoscut ca un împătimit al versului”), clasa Eugenia Popovici („pe cât era de genială ca actriţă, pe atât de dificilă ca profesor, ca pedagog”), avându-i ca asistenţi pe Mihai Mereuţă şi Marin Moraru, iar printre profesori figurau Ovidiu Drâmba (plecat dintre noi în această primăvară) şi Ion Zamfirescu. Pe timpul studenţiei, a fost angajat „cu bucata” la Teatrul Giuleşti, dar n-a rămas, ci a venit la Naţionalul craiovean, sub directoratul lui Radu Nicolae, în 1966, la 21 de ani, neagreat de cele două regizoare. Aici a debutat în „Cocoşul negru” de Victor Eftimiu, apoi lumea s-a uitat „în două feluri la mine: tălmăcitorul de poezie românească în cânt” şi „creatorul de personaje”.
O amintire plăcută are despre celebrul actor Anthony Quinn, care a jucat în filmul celebru Ora 25, după romanul omonim al lui Constantin Virgil Gheorghiu („Eu l-am văzut jucând pe scenă într-un spectacol memorabil”, Zorba Grecul; fiind îmbrăcat într-un cojoc de Dăbuleni, Quinn l-a întrebat pe Tudor Gheorghe „dacă e indiană şi i-am spus că e românească. A! România, zice, am proiect să fac un film”).
Talent înnăscut, multiplicat prin muncă, Tudor Gheorghe are şi curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă opinia generală impusă/manipulată este alta. N-am trăit într-un deşert cultural, cum afirmă unii „elitişti”despre epoca comunistă, dovadă repertoriul Teatrului Naţional din Craiova (dar şi al altor teatre), reacţia publicului la adevărata artă. După 1990, Teatrul Naţional din Craiova (unul dintre directori, atât înainte de Revoluţie, cât şi după, a fost Al. Dincă, apreciat de Tudor Gheorghe), a cunoscut o „perioadă de glorie internaţională” dar „am rupt relaţia cu spectatorul craiovean. Noi bântuind pe tarlalele Mapamondului, ne-am uitat spectatorii de acasă”. Regretă că nu-s puse în scenă spectacole pentru tineri şi se arată, pe bună dreptate, nemulţumit, de inovaţiile unor regizori, care masacrează textul dramaturgului, denaturând mesajul creatorului: „Primatul ăsta al regizorului care vrea să-şi pună în valoare toate ideile, unele mai poznaşe” este o modă trecătoare. Apreciază muzica lăutărească autentică cântată de Maria Tănase sau Maria Lătăreţu, repudiază muzica stâlcită de Catanga sau de Nelu Ploieşteanu.
După trei ani de studiu intens, în 1969, debutează în propriul său recital, Menestrel la curţile dorului, cu versuri din Arghezi, Blaga, I. Barbu, „spectacol care a deschis o cărare în muzica românească”. A urmat spectacolele Şapte balade, Mioriţa (la cererea Zoei Dumitrescu-Buşulenga şi despre care Eugen Barbu nota: „Am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a «Mioriţei» şi nişte cântece haiduceşti cum numai aflasem[...] Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce priveşte comorile noastre folclorice ca acest tânăr şi neîntrecut actor din Craiova) şi întâlnirea cu Dumitru Popescu-Dumnezeu, un important lider politic al epocii, care l-a convins în 1974 că „folclorul, cântecul popular românesc o iau la vale” şi să cânte la cobză.
Şi, astfel, în 1976, Tudor Gheorghe a fost detaşat la Institutul Naţional de Folclor din Bucureşti, unde erau specialişti de marcă: Mihai Pop, Emilia Comişel, I. Amzulescu, Tiberiu Alexandru, iar la Craiova a fost îndrumat de Aurelian Popescu, de la Filiala Craiova a Academiei Române.
O informaţie mai puţin cunoscută: mitropolitul Olteniei, Teoctist Arăpaşu, i-a oferit o bursă „pe cale bisericească”, pe când autorităţile voiau să-l pună director al Teatrului Naţional.
O dată cu spectacolul Acolo unde-s ’nalţi stejarii, „devenisem un personaj care putea să pună probleme şi trebuia de acum încolo să fiu mult mai atent la selectarea versurilor”, iar cenzurarea spectacolelor era la ordinea zilei, deşi între cenzori erau şi unii inteligenţi şi culţi, „o tacită înţelegere între valori”.
Îmbinând versurile lui Eminescu şi ale lui Alexandru Macedonski în recitalul Nopţile poetului, Tudor Gheorghe realizează o împăcare spirituală postmortem între cei doi mari creatori, dispută amplificată artificial şi fără temei de unii istorici literari sau gazetari.
În ultimii ani de regim comunist, din 1987 „am fost interzis”, criticat în şedinţele de partid; avea voie doar în spectacole de teatru. Recitalul Rădăcinile de dor au avut o singură reprezentaţie în sala mică a Teatrului Naţional din Craiova: „Tov. Tudor, ar trebui să mai temperaţi entuziasmul în ceea ce priveşte poemele lui Păunescu despre Basarabia, ceea ce înseamnă Marin Sorescu cu viaţa satului de altădată şi chiar s-o terminaţi cu acest Mircea Dinescu”, i s-a comunicat oficial.
Merită semnalat gestul actriţei Rodica Radu din 1988, care a declarat că va face grevă dacă nu apare în spectacole Tudor Gheorghe. Era perioada autofinanţării instituţiilor de spectacol, iar actorul-menestrel era aducător de bani prin spectacolele şi recitalurile sale cu mare priză la public.
„Am crezut că după Revoluţie va fi o explozie de adevăr, de frumuseţe în spectacole, că se va renunţa la şuşanele, la spectacole ieftine”, spune cu amărăciune Tudor Gheorghe. „M-am interzis eu pe mine însumi”; s-a trezit, ca şi Sorescu, singur printre şuşanişti.
Cu vocaţie şi personalitate marcantă, Tudor Gheorghe a reuşit în anii libertăţii postdecembriste să-şi urmeze cariera artistică de excepţie, să se autodepăşească, să creeze noi soiuri de recitaluri, cum sunt cele „simfonice”, realizate împreună cu artişti profesionişti dirijaţi de Marius Hristescu, patru spectacole fiecare dedicat unui anotimp. Apoi, pornind de la un poem sorescian, a realizat spectacolul Diligenţa cu păpuşi, „o invitaţie la regăsirea inocenţei, la frumuseţea copilăriei, la amintiri dragi, la nevoia de puritate”.
Cu Marin Sorescu a avut o relaţie specială, începând cu rolul Vlad Ţepeş din piesa soresciană A treia ţeapă, regizată de tânărul regizor pe atunci, Mircea Cornişteanu, un spectacol de excepţie, care merită reluat. Recitalurile sale din poezia lui Marin Sorescu, mai ales din ciclul La lilieci sunt memorabile, Tudor Gheorghe fiind, în opinia mea, cel mai bun descifrator al mesajului alegoric al autorului Ionei. „De la primele noastre întâlniri am avut ceea ce se cheamă «un coupe de foudre», o relaţie absolut specială”. Şi aprecierea lui Marin Sorescu întăreşte această relaţie: „De fiecare dată când îl ascult – şi asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească – populară şi cultă – poate mişca munţii [...] Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup”.
A fost şi contestat, de Octavian Ursulescu, de pildă, care şi-a cerut, ulterior, scuze.
Despre I.D. Sîrbu, disidentul autentic, secretar literar al Teatrului craiovean are multe destăinuiri, cum este cea despre sfârşitul inevitabil al lui I.D.Sîrbu, lovit de cancer în cerul gurii. Încercând să-l încurajeze, I.D. Sîrbu îi răspunde: „Nu, nu! Uite ce mă îndeamnă logica să spun. Eu am 69 de ani. Tatăl meu a murit la 69 de ani. Dacă iei 69, cifra, şi o culci, vei avea semnul Racului în Zodiac. Rac, în limba populară, înseamnă cancer, Or, eu am cancer”.
Pe Adrian Păunescu, naşul său şi al unicului său fiu, Adrian, îl consideră o „personalitate absolut specială şi unicat, zic eu, a culturii române, a poeziei române, a vieţii noastre”. Despre omul Păunescu, Tudor Gheorghe are numai cuvinte de laudă: „Ajuta oamenii care erau la marginea prăpastiei”, el însuşi primind o casă de la primul secretar doljean prin intervenţia lui Adrian Păunescu („Tov. prim secretar, să nu uităm că şi privighetorile au nevoie de cuib. Tudor Gheorghe nu are casă”).
Dar nu uită şi de certurile dintre cei doi („Certurile noastre nu erau certuri de-astea de – cum să-ţi spun eu – să ne scoatem ochii”), de aprecierea creaţiei poetice a menestrelului, scriind în „Flacăra” articolul Un mare poet care se ignoră – Tudor Gheorghe. „ Dacă Adrian Păunescu nu era, nimic nu era” concluzionează actorul-menestrel, în cenaclul căruia – Cenaclul „Flacăra” – a participat încă de lşa început.
Mărturii preţioase de istorie literară şi culturală depune Tudor Gheorghe, la solicitarea lui Mircea Pospai, despre Al. Piru, Dina Cocea, Al. Mica, Romulus Vulpescu, Radu Beligan, Amza Pellea, Al. Dincă, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Grigore Vieru, M. Ungheanu, Emil Cioran („am asistat la cel mai absurd dialog posibil, între doi oameni care se bâlbâiau: Emil Cioran şi Marin Sorescu”) etc.
Anunţând la Craiova, fuga lui N. Ceauşescu, împins în fruntea revoluţionarilor de mulţimea de oameni adunată în piaţa Mihai Viteazul, Tudor Gheorghe n-a ales cariera politică, ci pe cea pur artistică. A fost doar membru al CNA, într-o echipă de autentici intelectuali: Al. Piru, C. Vaeni, Ecaterina Oproiu, Titus Raveica, Iolanda Stăniloiu, Răzvan Theodorescu.
Cartea de interviu al lui Mircea Pospai (întotdeauna reuşita unei cărţi depinde de cel care formulează întrebări pertinente, incitante), Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului, aduce o bogăţie de informaţii despre unul dintre reperele artistice şi morale ale acestui timp şi este o contribuţie esenţială la istoria culturii române.
P.S. 1. Banii rezultaţi de pe urma unui recital al său de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” vor fi cheltuiţi pentru cumpărarea de pomi şi plantarea lor în Craiova.
2. Tabăra de sculptură din Craiova, Drumuri brâncuşiene, organizată de Primăria Craiovei, este dedicată, anul acesta, lui Tudor Gheorghe.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu