marți, 11 august 2015

Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor

S-a mai făcut un pas în evoluţia eminescologiei contemporane: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colaborare cu Academia de Ştiinţe Medicale a organizat, la 27 iunie 2014, dezbaterea Patografia lui Eminescu: adevăr şi legende, la care au participat medici-profesori, istorici şi critici literari, oameni de ştiinţă din varii domenii, jurnalişti. 

Urmare acestei dezbateri a rezultat volumul Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, cu un argument de Eugen Simion şi cuvânt înainte de Irinel Popescu, volum apărut chiar de Ziua Culturii Naţionale şi a Poetului, la 15 iunie 2015, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, cu sprijinul Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic „Dan Setlacek”, în viziunea grafică a lui Mircia Dumitrescu.

De ce „maladii imaginare”? Pentru că în jurul lui Eminescu s-au ţesut tot felul de legende, viaţa sa a fost tabloizată la cel mai josnic nivel, sfârşitul vieţii sale – tragic, ca şi a altor mari creatori – stârnind imaginaţia multor „eminescologi”. S-a mers cu tabloizarea biografieipână la acuzaţia de implicarea lui Titu Maiorescu în boala şi moartea Poetului sau de a-l propune pentru... canonizare.

Datorită acestui aspect, acad. Eugen Simion, pledează, în Argument pentru necesitatea unei astfel de dezbateri ştiinţifice şi pentru tipărirea intervenţiilor unor reputaţi istorici sau medici de diverse specialităţi. Constatând că, în ultima vreme, opera eminesciană este supusă „unei negaţii insalubre, fie unei laude lipsite de orice noimă”, Eugen Simion sintetizează: „Eminescu este, azi ca şi ieri, în calea tuturor: zelatori, delatori, retori, limbuţi, complexaţi, resentimentari şi, vorba lui Noica, nemernici”.

Eugen Simion nu numai comentează pertinent creaţia lui Eminescu, dar, pragmatic, a făcut enorm pentru cunoaşterea, în întegritate, a creaţiei eminesciene, editând-o în celebra colecţie Opere fundamentale de la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, reeditând ediţia critică Perpessicius cu o excelentă introducere (M. Eminescu, Opere. Poezii, 2013), reeditând, în aceeaşi colecţie, Opere fundamentale, în trei volume, Articole politice. Fragmentarium(2015), materializând, apoi visul lui C. Noica de facsimilare a manuscriselor eminesciene (N. Manolescu le-a considerat „maculatoarele lui Eminescu”) în 38 de volume, dăruite marilor biblioteci din ţară şi de peste hotare etc.

Este o dovadă grăitoare a interesului constant al celui mai important critic literar şi editor de azi faţă de spiritul eminescian „care a înţeles că suferinţa face parte din destinul său. Şi-a asumat, cu o sinceritate şi o luciditate despre care n-am putea spune, acum, decât că amândouă arată o adâncă, tulburătoare şi firească anxietate omenească”.

Eugen Simion se arată de-a dreptul indignat de acuzarea unora cum că Titu Maiorescu ar fi vinovat de sfârşitul tragic al lui Eminescu, sau, falsificându-i biografia, chiar l-ar fi omrât: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, I.L. Caragiale, Slavici şi Creangă, şi a apărut ideea de adevăr în cultură, apare, acum, ca un simbol al complicităţilor joase şi inspiratorul şi proteguitorul unei odioase crime inteletuale. Ar fi de plâns, dacă n-ar fi râs”.

Era necesară această punere la punct, pentru că „aberaţia se lăţeşte şi face carieră într-o cultură a suspiciunii şi a comploturilor”; unele posturi de televiziune au crezut că au descoperit misterul morţii... lui Eminescu. Semicultura sau barbaria, ca să ne exprimăm în termenii eminescieni ( Las’ că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate în sensul mai înalt al cuvântului”, „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 137, 17 dec. 1876, p. 3) este pe gustul vulgului, câştigă teren azi, iar promotori, acestora devin vedete peste noapte. Nu se merge pe studierea plenară a tuturor textelor eminesciene, chiar a „Însemnărilor cu caracter intim, în care Eminescu transcrie convorbirea (cearta) sa cu Ecaterina Szöke, prima soţie a lui Slavici, din seara zilei de 27 iunie 1883 (zi premergătoare „bileţelului” trimis lui Titu Maiorescu - „mesaj indecent, surprinzător de inuman” – şi a internării sale) (Vezi, Tudor Nedelcea, Eminescu, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 337-340).

„Ireproşabilul, olimpianul, domnul Maiorescu”, cum îl defineşte Eugen Simion, l-a descoperit pe Eminescu, i-a tipărit prima ediţie de Poezii, precizând că secolul 20 va sta „sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale”, i-a sprijinit cariera poetică şi intelectuală, aflându-se într-o permanentă atitudine de „solidaritate intelectuală ireproşabilă”, aşa cum a consemnat şi G. Călinescu.

Argumentele privind necesitatea apariţiei, azi (când zelatori şi detractori deopotrivă intră cu brutalitate şi fără o noimă de echilibru în judecata Poetului), a cărţii Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor nu sunt greu de aflat. Reputatul istoric Ioan Aurel Pop şi medicii au studiat documentele vremii, inclusiv cele medicale, ajungând la concluzia umanimă că Eminescu n-a avut lues (sifilis), ci psihoza maniaco-depresivă (în limbaj psihiatric modern: „tulburare afectivă bipolară”), datorată suprasolicitării sale psihice (mai ales în redacţia „Timpului”), diagnostic prognozat şi de medicii vienezi, intuit şi de Titu Maiorescu, validat şi de Ovidiu Vuia.

Ce schimbă aceste precizări ale unor specialişti în destinul lui Eminescu, se întreabă Eugen Simion: „nu schimbă nimic esenţial în ceea ce priveşte opera”, ci doar pune capăt speculaţiilor poliţieneşti. Eminescu „a murit sfâşiat de un rău tratat medical, sfâşiat de un rău mai adânc (de ordin psihic)”, fiind „conştient de răul ascuns ce-l roade”, conchide autorul Prozei lui Eminescu.

Cuvântul înainte al volumului, semnat de medicul Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, subliniază limitele epocii în care Eminescu a suportat boala (1883-1889), „în care mijloacele diagnostice şi terapeutice de care dispunea medicina vremii erau foarte departe de cele de azi, atât diagnosticele, cât şi tratamentele aplicate par să nu fi fost cele mai adecvate”.

Acesta este motivul, recunoaşte reputatul medic, pentru care demersul iniţiat de Academia de Ştiinţe Medicale, „la îndemnul acad. Eugen Simion”, are în vedere două mari premize: tratarea subiectului „strict medical şi cu maximum de obiectivitate”, precum şi o „abordare multidisciplinară”. În opinia sa, Eminescu a avut „o ereditate încărcată”, muncă excesivă, injectarea cu mercur a avut „efecte toxice majore”, provocându-i probabil, stopul cardiac care i-a fost fatal; însăşi necropsia a prezentat „serioase lacune”.

Studiindu-l în contextul istoric, socio-politic al epocii, dar şi în context personal, acad. Ioan Aurel Pop şi dr. Ioana Bonda fac unele precizări necesare: era pătruns de „ideea naţională română, ura liberalilor” ( de fapt, a aripii roşii a Partidului Liberal), acuzaţia acestora de risipirea banului public de către Titu Maiorescu acordaţi lui Eminescu pentru finalizarea studiilor, inclusiv a doctoratului, articolele sale „ critice la adresa liberalilor sau a liberalismului”, apărarea drepturilor românilor din Imperiul Austro-Ungar, criticarea vehementă a politicii anexioniste ţariste şi „impunerea politicilor şi măsurilor economice de către factorii externi, devenind un «ziarist de investigaţii incomod»”, chiar şi pentru conservatori sau pentru Titu Maiorescu („poetul l-a acuzat pe Maiorescu de lipsă de patriotism”?!, exagerat, în opinia noastră), activitatea sa în Societatea „Carpaţi” etc.

În opinia celor doi istorici clujeni, „boala poetului, izbucnită în 1883, a fost generată de un complex de factori cu acţiune sinergică, ducând la apariţia stării de psihoză”, iar „ răzvrătirea în faţa nedreptăţilor zilnice i-a acutizat starea de dezamăgire şi de neputinţă şi i-a şubrezit starea de sănătate”.

Cred că era necesar, în acest volum, şi un studiu pertinent al acad. Mihai Cimpoi.

Acad. Victor Voicu, medic şi farmacolog, analizează sindromul maniaco-depresiv, intoxicaţia iatrogenă cu mercur şi consecinţele acestui tratament (efecte psihice şi neurologice centrale şi periferice), erorile de diagnostic în cazul lui Eminescu, ajungând la concluzia, fundamantată pe „documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-patologice” că Eminescu a avut un „ sindrom maniaco-depresiv”, iar erorile de diagnostic şi tratamentul îndelungat cu mercur injectabil „ a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neurotoxică, cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simtome psihice, neurologice şi organice”.

Prof. dr. Octavian Buda aplică patografia şi biografia medicalizată pe „cazul” Eminescu, în special patografia lui Panait Zosin din 1903, a lui C. Bacaloglu din 1936, constatând că autorul Luceafărului „ nu a fost decât un hipersensibil, la care toate bucuriile, întristările, decepţiile au avut şi în acest domeniu un ecou dintre cele mai puternice”, că „identificarea autor-operă devine necesară şi că materialul biografic şi textele literare trebuie apreciate în bogăţia nuanţelor lor”.

Din perspectiva psihiatriei actuale, prof. dr. Dan Prelipceanu supune cercetării sale boala psihică, începând cu primul acces de manie acută din 28 iunie 1883. „În opinia noastră, Eminescu era, ca fire, ca personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale unele cu factori psihotici”, el suferind de o „tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade de subclinici depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice”.

Prof. dr. Călin Giurcăneanu prezintă Punctul de vorbire al dermatologului privind diagnosticul de sifilis, menţionând: „nicio leziune cutanată descrisă şi nicidecum afectarea neuro-psihică nu pot susţine diagnosticul unui sifilis terţiar sau congenital tardiv; examenul anatomopatologic nu arată leziuni specifice de sifilis terţiar (creier, cord, ficat etc.); ţinând cont de predispoziţia genetică, familială, probabil că Eminescu suferea de o afecţiune bipolară, maltratată ca un posibil sifilis terţiar, decesul survenind printr-o intoxicaţie cu mercur”.

Neurologul Bogdan O. Popescu propune o perspectivă actuală asupra bolii şi morţii lui Eminescu: „ pe baza argumentelor menţionate aici pe scurt, cred că Eminescu a suferit de tulburare bipolară şi că argumentele că ar fi avut paralizie generalizată progresivă nu sunt nici pe departe nici suficiente, nici clare”.

Nici patologia cardiovasculară n-a fost neglijată în cazul lui Eminescu. Prof. univ. dr. Eduard Apetriei ajunge la următoarele concluzii : „Suferinţa clinică a lui Eminescu, mă refer la suferinţa adăugată celei psihice, poate fi interpretată ca având o componentă importantă cardiacă, produsă cel mai probabil prin afectarea irigării miocardului, în cadrul cardiopatiei ischemice.(„circulaţie cardiacă neregulată, mici sincope, oboseală”, decesul subit).

Datele anatomice, interpretate în contextul celor menţionate, nu pot susţine aortita luetică, ci pot mai degrabă a fi explicate de un proces atherosclerotic apărut la un om tânăr cu mulţi factori de risc (plăci de aterom vizibile pe partea cercetată a aortei).

Nu sunt descrise în buletinul necroptic leziunile ce se întâlnesc în lues: dilataţia aortei, anevrisme şi afectarea valvelor aortice.

Intoxicaţia cu mercur a avut un rol de accelerare şi agravare a leziunilor vasculare arteriale (descrise în cercetările recente) şi a făcut posibilă apariţia manifestprilor clinice ale aterosclerozei la un om tânăr”.

Despre otită, o boală mai puţin cunoscută în cazul lui Eminescu, se pronunţă dr. Codruţ Sarafoleanu. Plecând de la observaţia dr. Obersteiner cum că în urechea stângă a Poetului e „o uşoară scurgere”, doctorul bucureştean constată că „acufenele şi ameţelile prezente şi la Eminescu sunt explicate de patologia psihiatrică şi nu de eventuala infecţie cronică a urechii”.

Specialistul în medicina legală, prof. univ. dr. Vladimir Beliş, constatând că, în a doua jumătate a secolului XIX, cunoştinţele şi tratamentul despre sifilis „erau precare”, constatând „bizareriile comportamentale” descrise (cu obiectivitate ?) în presa vremii, consideră că „tratamentul cu preparate ce conţin mercur, induc un sindrom neurologic progresiv, cu ataxie, tremurături, tulburări de deglutiţie şi de vorbire, anxietate, instabilitate şi depresie psihică”. Studiind Controversele privind sănătatea Poetului (diagnosticul de deces: meningită cronică): diagnosticul de „paralizie generală progresivă”, neexaminarea scalpului spre a se constata dacă a fost lovit sau nu cu o piatră, precaritatea cunoştinţelor medico-legale şi de morfopatologie, „sumarul examen asupra creierului”, lipsa descrierii rinichilor spre a dovedi intoxicaţia cu mercur), Vladimir Beliş se arată oarecum pesimist în stabilirea „ de o manieră ştiinţifică, existenţa sau nu a bolilor de care a suferit Eminescu”, considerând, însă, „gravele consecinţe ale tratamentului cu mercur”; în consecinţă, „nu văd cu ce suntem avansaţi dacă hotărâm sau nu că Eminescu a fost bolnav, când acesta a lăsat în urmă opera sa nemuritoare, care azi în treacăt fie spus, a ajuns chiar să fie ponegrită de persoane cu veleităţi de critici literari”.

Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor este o apariţie editorială de excepţie, menită să aducă azi preţioase şi necesare clarităţi într-un domeniu în care s-au emis multe ipoteze, nu toate benefice.

Tudor Nedelcea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu