Sunt cuvintele mamei lui Ştefan Andrei spuse când marele diplomat a ieşit pentru două zile din puşcărie (of, ce cuvânt urât) şi puse ca motto de Adrian Păunescu poeziei Scrisoare către Ştefan Andrei. Sunt cuvinte specifice unei mame dintr-un străvechi şi nobil sat românesc, Podarii Doljului care a ştiut să-şi educe copiii în spiritul moralei creştine, adică să fie cinstit şi deştept şi să fie cu o „treaptă mai domn”, vorba Poetului deja citat. Sau „Să vă îngăduiţi, maică”, îndemnul pe care aceeaşi mamă l-a spus cuplului, devenit celebru, Ştefan-Violeta, când s-au căsătorit în 1961. Ce poate fi mai onorant atât pentru mamă, cât şi pentru copiii săi, să-i vadă realizaţi profesional, dar şi curaţi sufleteşte.
Fratele mai mare, Nicolae Andrei, eternul „nenea” pentru Ştefan Andrei este o personalitate marcantă, împlinită. Profesor emerit, directorul celebrului liceu „N. Bălcescu” din Craiova (pe care l-a impus în plan naţional), Nicolae Andrei este un cercetător complex, fiind autorul unor tratate aproape exhaustive privind Istoria învăţământului din Oltenia, Istoria cărţii, presei şi a tiparului din Oltenia, a altor cărţi privind Memoria inimii, Biografii înlăcrimate, destine tragice, Voievozi ai spiritului, Biografii triste etc., etc. Astfel încât „nenea” Nicolae Andrei (n. 1924) a fost şi este un model pentru fratele cel mai mic, dar şi pentru generaţiile de profesori şi elevi.
Memoriile lui Ştefan Andrei din „Flacăra lui Adrian Păunescu” (dictate telefonic lui Carmen Păunescu) sunt aşteptate săptămânal de cititori; dar mai aşteptate sunt memoriile cuprinse între două coperţi, care se constituie în cărţi de referinţă atât pentru diplomaţia românească, cât şi pentru istoria recentă.
Din frac în zeghe (2013), un titlu sugestiv, inspirat dureros şi nedrept din propria-i viaţă (arestat 29 de luni pentru „infracţiunea de genocid”, „instigare la omor deosebit de grav”?!), sunt, de fapt, „istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”.
Zeghea suportată de ilustrul diplomat i-a produs suferinţe fizice, dat mai ales psihice: „am beneficiat, cu ghilimelele de rigoare, de nepăsarea, eufemistic vorbind, cu care m-au gratulat destui foşti colaboratori, chiar şi ex-prieteni pe care i-am ajutat când şi cum am putut. Şi am putut!”. Câtă tristeţe şi trebuie să spunem că recunoştinţa este o floare rară la români. Oare, de ce?
În schimb, personalităţi străine nu s-au sfiit, şi în perioada de după „gratiile libertăţii”, să-i recunoască valoarea internaţională şi să-i ceară eliberarea imediată: Hans-Dietrich Genscher, ministrul german de Externe, Mario Soares, preşedintele Portugaliei, Giulio Andreotti şi Bettino Craxi, primii miniştri ai Italiei, Willy Brandt, cancelarul Germaniei, Andreas Papandreu, premierul Greciei, Juan Carlos, regele Spaniei etc.
Pentru o dreaptă cumpănă să-i menţionăm şi pe românii purtători de talent şi de caracter, care i-au fost aproape în acele zile: Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Corneliu Vadim Tudor, Valentin Lipati, M.Micu, Cornel Dinu. Autorul Istoriei unei secunde mergea cam des în vizită la puşcărie. Ministrul Justiţiei, distinsul Mircea Ionescu-Quintus, i-a recomandat să facă şi cerere în acest sens, la care Adrian Păunescu a scris. „vă rog să-mi permiteţi să intru în puşcărie, dar, totodată, să şi ies din puşcărie”. În perioada arestării sale abuzive, un grup de redactori ai Editurii „Scrisul Românesc” (Gabriel Bratu, D. Otovescu, N. Predescu, Margareta Popescu şi subsemnatul), pe care domnia sa a salvat-o de la desfiinţare, au protestat în ziarul „Ţara”, condus de Fănuş Neagu.
Ştefan Andrei a învăţat, în cei şapte ani de acasă, să preţuiască, mai presus de orice, valorile morale în spiritul adânc al creştinismului. A respectat oamenii cu care a lucrat, chiar dacă unii i-au fost subalterni, a ştiut să acorde preţuire sinceră, atunci când a fost cazul, însuşi şefului statului şi partidului N. Ceauşescu. Pe Ceauşescu în analizează cu obiectivitate: în 1966 „avea altă atitudine, era alt om, era chiar om”, iar cel din decembrie ’89 era altul „acaparat de influenţa negativă a Elenei Ceauşescu”. Reluarea relaţiilor diplomatice cu R.F. a Germaniei şi cu Izraelul, cu recunoaşterea concomitentă a Palestinei, participarea la Jocurile Olimpice din SUA (unde a strălucit Nadia Comăneci, 1984), condamnarea invaziei URSS în Cehoslovacia (1963), neangjarea României în compania antichineză şi, în general, ambiţia justificată în contextul politic al CAER-ului de a nu alinia ţara noastră după „ora Moscovei” se datorează, în principal, ministrului de externe sau secretarului CC al PCR pentru problemele internaţionale, Ştefan Andrei. Sunt fapte incontestabile pe care istoria diplomaţiei româneşti şi cea europeană sunt obligate să le consemneze ca atare.
Şi nu i-a fost uşor demnitarului politic Ştefan Andrei să-şi convingă superiorii, mai ales pe ea, dar şi partenerii străini de dialog, în special pe Mitterrand care ducea „campania sa înverşunată de a izola România”. A jucat cartea independenţei reale a României, cum făcuse ulterior şi N. Titulescu. I-a fost alături marea artistă şi devotată soţie Violeta Andrei ( născută în aceeaşi zi cu soţul!), invidiată pentru frumuseţea, portul şi demnitatea sa de către Cabinetul 1 bis, explicabil oarecum dintr-un egoism feminin. Dar, inexplicabil este gestul „revoluţionarului” Ion Caramitru, de a pensiona-o (ca şi pe alţi mari actori), când nici nu împlinise 50 de ani.
În cap. Lecturi paralele descoperim un alt Ştefan Andrei. De fapt, o faţetă a preocupărilor sale intelectuale, care-i întregeşte personalitatea. Ştiam că este unul din marii bibliofili ai României. Când mergeam pe la anticariatele din Bucureşti spre a cumpăra cărţi pentru Biblioteca „Aman” din Craiova, anticarii ( în special Mihuţ) îmi spuneau că n-au „marfă” bună, c-a trecut „tov. Andrei”. Era bibliofil şi nu biblioman, cărţile erau studiate, de cele mai multe ori, cu creionul în mână. Precocuparea sa pentru lectură şi creaţie a fost concretizată, încă din 1950, prin câştigarea premiului I la concursul literar pe ţară al elevilor din şcolile medii (alături de N. Labiş). În Lecturi paralele, Ştefan Andrei se dovedeşte nu un simplu lector, ci un exigent şi exeget al marilor scriitori, cărora le deconspiră esenţa creaţiei şi personalităţii acestora: Pentru Panait Istrati, calomniat după apariţia cărţii Spovedania unui învins, l-a convins pe Al. Oprea „în ciuda opoziţiei lui Leonte Răutu şi a altor cominternişti” să-i reediteze opera; pentru reabilitarea lui L. Rebreanu a adus din Germania un set de fotocopii doveditor că autorul Răscoalei „n-a scris niciun articol, n-a dat niciun interviu, n-a făcut nicio declaraţie. Atitudinea sa a fost ireproşabilă”. Cuvinte de apreciere are şi pentru Ionel Teodoreanu, Gr. Vieru, Al. Piru, Vasile Militaru, Ilie Purcaru, Marin Sorescu („suflet bun la toate”). Despre Sorescu, în ultimele zile de viaţă depune mărturie cutremurătoare: Sorescu, era întristat de „comportamentul lipsit de eleganţă şi fineţe al unor înalte personalităţi politice ale zilei, cu ocazia îndepărtării sale din funcţia de ministru al Culturii”. Cât despre o ultimă încercare medicală, Sorescu a spus: «Unii doctori îmi propun să-mi facă un transplant de ficat, dar cum să trăieşti cu ficatul altuia?». Nici în aceste momente grele, umorul lui Sorescu nu se dezminte.
Voi zăbovi spre a demonstra ceea ce este de demonstrat că Cioran a refuzat să ne întâlnim de frica Monicăi Lovinescu!. Ştefan Andrei relatează cu lux de amănunte care era starea de spirit a diasporei româneşti din Franţa. Ambasadorul României în Franţa, Petre Gigea ( un reputat poet şi memorialist, cu peste 40 de cărţi) îşi informează ministrul de Externe, Ştefan Andrei, că editorul revistei „Cahiers de L’Herne”, românul C. Tacou cer sprijin în apărarea cumnatului său, sculptorul Ovidiu Maitec, acuzat de implicare în „meditaţia transcedentală”. Ştefan Andrei intervine la N. Ceauşescu şi sculptorul scapă de toate acuzaţiile nedrepte. Peste ani, Petre Gigea şi Ştefan Andrei s-au reîntâlnit cu C. Tacou, care „s-a şi plâns de dezbinarea, suspiciunea şi invidia care făceau ravagii în emigraţia română din Franţa”, explicând cu situaţia lui Const. Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman Ora 25 (ecranizat la Hollywood cu Antonny Quinn şi Liza Minelli, dar uitat în ţara sa, la modă fiind Poziţia copilului, un film submediocru, cu un limbaj porno). Monica Lovinescu l-a acuzat, pe nedrept, pe scriitorul preot Gheorghiu de atitudine antievreiască (deşi soţia acestuia era evreică). Emil Cioran ar fi dorit să se întâlnească cu Ştefan Andrei, dorinţă neîmplinită, întrucât „Tacou m-a anunţat că Emil Cioran regretă, dar nu mă poate întâlni deoarece îi este teamă că află Monica Lovinescu şi o să-l blameze la Europa liberă pentru că stă de vorbă cu un ministru al României comuniste”. C. Tacou a cerut aprobare Monicăi Lovinescu şi pentru întâlnirea cu ambasadorul Petre Gigea, astfel încât concluzia lui Ştefan Andrei este îndreptăţită: „Şi din alte surse am înţeles că ea era considerată ca femeia-comisar a emigraţiei româneşti din Franţa”.
Zguduitoare şi o ruşine perpetuă pentru justiţia română sunt paginile din cap. După gratiile libertăţii, „cronica unui proces cu final comandat” şi depoziţiile inculpatului. Comentariile despre Diplomatul de vocaţie, om de cultură, om, semnate de personalităţi marcante (Florin Constantiniu, Dinu Săraru, Dan Berindei, Adrian Năstase, Adrian Păunescu, Adrian Cioroianu, I. Brad, gen. Aurelian Arusoaiei, C. Ghirdă, Răzvan Theodorescu, Dan Hăulică, Fănuş Neagu, D. Popescu, Gh. Tinca, Ion Traian Ştefănescu, Tudor Gheorghe, Cornel Burtica, I. Datcu, Cornel Dinu, T. Meleşcanu, M. Ghibernea, I.D. Bălan) întregesc figura unui diplomat şi cărturar român deopotrivă, care a trecut din frac în zeghe cu durere şi demnitate.
Ştefan Andrei este un om al secolelor XX şi XXI, care trăieşte printre noi, este un depozitar de experienţă politică şi economică internă şi internaţională, dornic s-o împărtăşească urmaşilor săi. Dar câţi dintre aceştia sunt dornici s-o primească? Fostul ministru de Externe, istoricul Adrian Cioroianu l-a primit „într-un birou care fusese (şi) al lui” un gest admirabil, dovadă că marile spirite se caută, se întrepătrund. Cât despre neacordarea (încă) a titlului de cetăţean de onoare al Craiovei, ceea ce îl întristează „pentru că oltenii îşi aduc aminte rar de el”, cum scrie, pe bună dreptate, Adrian Cioroianu ( făcut doctor honoris causa al Universităţii din Craiova, Tudor Gheorghe s-a mirat: „cum oltenii îi apreciază pe olteni!”), Fundaţia Scrisul Românesc reia propunerea pentru Consiliul local Craiova ca Ştefan Andrei să fie onorat ( şi Primăria onorată deopotrivă) cu titlul simbolic de cetăţean de onoare, întrucât „Ştefan Andrei şi-a asociat numele de perioada unei politici externe active, imaginative, constructive. A unei politici externe puse în slujba interesului naţional. Şi-a servit ţara cu inteligenţă, dăruire, modestie. S-a plasat în descendenţa unor mari miniştri de externe ai României care s-au considerat soldaţi în apărarea integrităţii şi suveranităţii naţionale”, cum spune, cu temei, regretatul istoric Florin Constantiniu.
Tudor Nedelcea
28 mart.- 3 apr. 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu