joi, 7 iulie 2016

Viaţa ca un roman - Constantin Stere

Dotat cu toate „avuţiile intelectuale” (Tudor Arghezi), Constantin Stere nu este (încă) receptat, azi, în arealul românesc la adevărata sa valoare, deşi în 2015 s-au împlinit 150 de ani de la naştere, cu toate că celebrul său roman, În preajma revoluţiei, în opt volume, a trezit încă de la apariţie, aprecieri elogioase.

Este motivul pentru care, simbolic, cele mai importante personalităţi ale momentului din România şi din Basarabia, Eugen Simion şi Mihai Cimpoi, au purces la reconstituirea biografiei şi creaţiei sale, sub titlul sugestiv, Viaţa ca un romn. Constantin Stere scriitorul. Eseuri, cu un tabel cronologic al prof. Victor Durnea (Chişinău, Editura Gunivas, 2015). Şi un alt aspect cu valoare de simbol: lucrarea a fost elaborată în cadrul Institutului de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române şi al Institutului de filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

În argument, Mihai Cimpoi motivează necesitatea readucerii „în actualitatea noastră agitată, caragializată, pusă sub semnul relativizării valorice nietzscheene” a „scriptorului” C. Stere, importanţa cunoaşterii odiseii receptării critice a creaţiei sale „în context portmodernist şi, bineînţeles, în cadrul reexaminării valorice, pe care o presupune perspectiva exegetică a zilelor noastre”.

Viaţa lui Constantin Stere a fost aidoma unui roman. Născut în satul basarabean Horodişte (atât de frumos descris de Ion Druţă), la 1 iunie 1865, în familia Profirei şi a lui Gheorghe Stere, cu origini botoşenene şi aromâne (din Grecia), Constantin Stere îşi petrece copilăria la conacul părintesc din Ciripcău, unde beneficiază de serviciile unei guvernante. Este înscris în 1874 la pensionul unui pastor lutheran din Chişinău şi din 1876 frecventează Gimnaziul nr. 1 din Chişinău („liceul nobilimii”). În 1884, la 19 ani, este pentru prima dată arestat, acuzat de apartenenţă la o organizaţie subversivă şi de deţinere de literatură revoluţionară, eliberat pe cauţiune în acelaşi an, dar, în decembrie 1881, este din nou arestat la Odesa şi suportă un surghiun în Siberia (1886-1892), eveniment trist, care l-a marcat profund, reflectat în romanul său, În preajma revoluţiei, unde G. Călinescu remarca „zugrăvirea aglomerărilor umane siberiene, a coloniilor de surghiuniţi, a societăţii locale”, fiind „de o mare poezie sociologică”, cu „un patos extraordinar”, cu „o înfricoşare religioasă de geologicul pur, care-i dă o percepţie halucinatorie a singurătăţilor virgine”.

Obţinând un paşaport de la guvernatorul Basarabiei, intră în România pe la Ungheni, fiind întâmpinat de tinerii socialişti ieşeni ca un răzvrătit şi martir al ţarismului.

La Iaşi, se înscrie la Facultatea de Drept, debutează în publicistică, la revista socialistă „Munca”, colaborează ulterior la ziarul liberal „Evenimentul”şi se implică în activităţile studenţeşti. Astfel, înfiinţează Societatea „Datoria” cu profil poporanist (luminarea satelor prin şcoli, biblioteci, cărţi de popularizare, elaborarea de studii privind situaţia ţărănimii etc.), la care aderă G. Ibrăileanu, fraţii Botez, D.D. Pătrăşcanu şi alţi studenţi, întră în polemică cu revista „Vieaţa” lui Al. Vlahuţă şi A. Urechia. În „Evenimentul literar”, nr. 2 din decembrie 1893 îi apare prima proză scurtă, Scripca.

La o întrevedere în 1894 cu Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice solicită acestuia un paşaport românesc, renunţând la cetăţenia rusă. În 1896 se stabileşte vremelnic la Ploieşti şi colaborează cu C. Dobrogeanu Gherea la înfiinţarea unui restaurant. În iunie 1897, susţine licenţa şi se înscrie în baroul ieşean, este ales ajutor de primar, decorat cu „Steaua României” (în 1899), face parte din „tinerii generoşi” (alături de socialistul V.G. Marţian), care aderă, în 1899, la liberalii lui D.A. Sturza. În 1901, devine profesor universitar de drept administrativ şi constituţionare (fără retribuţie), este ales deputat, rostind, în 1901, primul său discurs în această calitate, exprimând programul şi principiile poporaniste, discurs care a atras atenţia lui P.P. Carp şi Al. Marghiloman. În 1903, este titularizat ca profesor (la concurs a participat şi P.P.Negulescu), în urma publicării vol. Introducere în studiul dreptului constituţional, partea 1.

Ideile sale poporoniste sunt transpuse public prin apariţia, la 6 martie 1906, a revistei „Viaţa românească”, fiind codirector, alături de Paul Bujor. Aici publică amplul său studiu, Social–democratism sau poporonism? În urma răscoalei din 1907, este numit provizoiu, prefect de Iaşi spre a aduce pacea socială, intră în polemică cu A.C. Cuza şi A.C. Popovici, devine şeful clubului liberal din Iaşi în locul lui Petru Poni (1908), este calomniat în „afacerea zemstvoului” din Chişinău (unde a pledat ca avocat), intervine în 1912, în rezolvarea paşnică a diferendului dintre O.Goga şi Al. Vaida-Voievod, devine membru al Societăţii Scriitorilor Români (în 1909), dar îşi dă demisia (în 1912), datorită alegerii lui M. Dragomirescu ca preşedinte al obştei scriitoriceşti, este ales rector al Universităţii din Iaşi (26 februarie 1913), şi din nou deputat, optează pentru intrarea României în tabăra opusă Rusiei, vizând reintegrarea Basarabiei, provoacă la duel diverse persoane care-i contraziceau ideile sau îl jigneau. După război, este acuzat de trădare naţională, este suspendat din învăţământ, este arestat pentru o lună, ales deputat de Cetatea Albă şi Soroca, participă la întrunirea Sfatului Ţării de la Chişinău, contribuind, prin discursurile sale, la adoptarea Rezoluţiei Unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, fiind chiar preşedinte al Sfatului Ţării (aprilie 1918-1 decembrie 1918), este decorat de rege cu „Coroana României” în rang de mare ofiţer, se implică şi complică viaţa partidelor politice, colaborează sau editează alte publicaţii etc. Într-adevăr, viaţa sa a fost un roman dens, complicat.

În februarie 1932, editează primele două volume ale capodoperei sale, În preajma revoluţiei: vol. 1, Prolog. Smaragda Theodorovna, vol. II, Adolescenţa lui Vania Răutu, apoi vol. III, Lutul (în octombrie 1932), vol. IV, Hotarul (februarie 1933), vol. V, Nostalgii (octombrie 1934), vol. VI, Ciubăreşti (primăvara, 1935), vol. VII, În ajun (toamna, 1935), vol. VIII, Uraganul (martie, 1936). Romanul-fluviu a cunoscut un mare succes de public şi de critică literară încă de la primele două volume, autorul fiind nevoit să dea numeroase interviuri, în timp ce pregătea noi ediţii, corecta sau revizuia textul, lucra la următorul volum. Din păcate, romanul a rămas neterminat, datorită morţii sale, la 26 iunie 1936, la 71 de ani, fiind incinerat, la dorinţa sa, şi „fără descursuri şi fără necroloage panegirice”, presa consemnând, totuşi, personalitatea sa puternică, inclusiv „Viaţa românească”, care îi dedică un număr triplu (1937). Despre opera şi personalitatea sa au scris, de-a lungul vremii, Pamfil Şeicaru, Sadoveanu, Galaction, Lovinescu, Ralea, Arghezi, Al. Dima, Aderca, D.I. Suchianu, Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Ov. Papadima, Cioculescu, Pandrea, N. Tertulian, Crohmălniceanu, Zigu Ornea, Manolescu, Negoiţescu, Ciopraga, Ed. Papu, D. Micu, Daniel Cristea-Enache etc.

Eugen Simion şi Mihai Cimpoi au conceput acest volum omagial (la un veac şi jumătate de la naşterea sa) din eseuri, astfel încât să formeze un tot unitar.

Eugen Simion decriptează cu pertinenţă şi obiectivitate volumul memoralistic a lui C. Stere în capitole sugestiv intitulate: O Arcă a lui Noe în spaţiul confesiunii; „Vania Răutu nu sunt eu [...]am inventat cât se poate de puţin”; „Autobiografia spirituală [...] mare epopee memorialistică [...] roman memorialistic”; Teologia unui roman tolstoian în lumea basarabeană. Viziuni abisale: Conflictul mamă-fiu; Biografia (şi ficţiunea) unui tânăr narodnic; „O epopee grandioasă a infernului geologic [...] un extraordinar prozator al geologicului”(G. Călinescu); O comedie (nereuşită) de moravuri; Spaţiul biografic primar şi verosimilitatea ficţiunii memorialistice.

În opinia este autorizată a reputatului critic literar, romanul lui C. Stere, În preajma revoluţiei, este tolstoian, dar cu o tipologie inedită la noi, în care „proiectul memoralistic se pierde în această vastă evocare fără frână epică”. Este un roman tezist, în care-şi expune ideile sale morale şi politice privitoare la „ţările plugăreşti” (care trebuie să se bazeze pe ţărani, singura pătură productivă, cum a zis Eminescu, opusă celei superpuse). Romancierul readuce în actualitatea românească Basarabia, recunoscând că „eu nu sunt decât reflexul unei mentalităţi basarabene pe care însă o ignorează oamenii politici”.

În preajma revoluţiei este un roman „în spiritul şi cu formulele realismului din sec. al XIX-lea, adoptate unei proze de tip memorealistic”, un roman „exotic şi vizionar (scenariul siberian), un roman politic cu cheie”.

Mihai Cimpoi se ocupă, în partea a II-a a volumului Viaţa ca un roman. Constantin Stere, scriitorul de Receptarea critică: evoluări, aproximaţii, dileme, paradoxuri, de Relaţia personaj-autor; Discursul românesc ideologic; Publicistica: între doctrinarism şi proza de idei; Prietenia arhietipală: Stere şi Ibrăileanu; Stere şi lumea basarabeană, încheind conclusiv cu studiul Romanul lui C. Stere în viziunea acad. Eugen Simion.

Mihai Cimpoi consideră, cu temei, destinul lui C. Stere, ca „unul tipic basarabean, cunoscând întreaga odisee existenţială a predestinării: înstrăinare, îndurare a «terorii istoriei», «întoarcerea la Ithaka», direcţionarea mântuitoare pe drumul spre Centru”. C. Stere a avut o „trăire plenară, la cota înaltă a eroismului, a confruntării cu pragurile, limitele, zidurile, valurile (noţiune-cheie steristă)”, fapte, oameni şi locuri care se regăsesc în capodopera lui Stere şi a literaturii române.

Eugen Simion şi Mihai Cimpoi sunt nu numai cei mai reputaţi critici şi istorici literari, editori şi academicieni, unul activând la Bucureşti, celălalt la Chişinău, dar au şi o activitate ştiinţifică şi culturală de excepţie pusă în slujba spiritualităţii româneşti, adeverind spusele lui Alexie Mateevici: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”. Cartea de faţă despre românul născut în Basarabia, surghiunit în Serbia, trăitor şi scriind în limba română, este o dovadă peremptorie.

Tudor Nedelcea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu