Theodor Codreanu despre Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi şi-a găsit biograful pe măsură, asemenea lui Eugen Simion (vezi Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion, cuvânt de încheiere de Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Semne, 2013). Theodor Codreanu are preocupări exegetice similare cu renumitul critic literar, filosof al culturii şi poate, înainte de toate, eminescologul Mihai Cimpoi. Vasta şi profunda operă (peste 60 de volume) a savantului de la Chişinău („voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală”, în viziunea lui Eugen Simion, care „ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit [...] Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”) merită teze de doctorat şi exegeze pe măsura valorii sale. Şi-a asumat această dificilă, dar nobilă sarcină Theodor Codreanu, într-o primă ediţie apărută la Iaşi, în 2012, şi apoi în ediţia a doua, revizuită şi adăugită (lansată la Congresul Mondial al Eminescologilor, de la Chişinău, 3-4 septembrie 2016), Mihai Cimpoi: De la mitopo(i)etica la critica ontologică (Târgovişte, Edit. Bibliotheca, 2016) în colecţia „Critica şi istoria literară”, coordonată de însuşi Mihai Cimpoi. Dar, preocuparea exegetului de la Huşi datează din 1987, prin publicarea în „Luceafărul” a studiului Un eminescolog modern.

Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu

Abordarea unei teme asupra creaţiei eminesciene, atât de vastă, profundă şi de mare actualitate, este un reper ştiinţific pentru orice critic şi istoric literar român sau străin.

Florian Copcea a cutezat să studieze o temă mai puţin abordată de eminescologi, şi anume, ideea europeană, aşa cum reiese din creaţia eminesciană, în special din publicistica sa. Sunt temeiuri pentru abordarea unei asemenea teme, azi, având în vedere finalizarea editării ştiinţifice, academice a publicisticii în Opere, vol. IX-XIII (1980-1989), ediţie critică întemeiată de Perpessicius, în 1939, a Corpus-ului Eminescu, vol. I-X (Bucureşti/Chişinău, 1998-2000), precum şi ediţia de Opere, în opt volume, apărute la Chişinău, sub îngrijirea competentă a lui Mihai Cimpoi, indiscutabil unul din marii eminescologi români din toate timpurile. De altfel, din iniţiativa şi sub coordonarea aceluiaşi Mihai Cimpoi, la Chişinău s-a înfiinţat Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu”, precum şi Congresul Mondial al Eminescologilor, o ediţie a acestui organism ştiinţific fiind consacrat ideii europene eminesciene, iar un subcapitol al cărţii sale, Europa, sarea Terrei (2007) este dedicat acestui subiect.

Cele bune să se adune...

Într-o ţară şi-ntr-o epocă în care sunt popularizate prin toată mass-media românească (şi preluată de cea străină) doar faptele negative, duc la neîncrederea în forţele proprii. „Prin noi înşine” era deviza sloganul liberalilor care au făcut România economică; azi avem liberali în ţară şi „populari” în afară, care votează contra intereselor ţării. Prezentarea cu perseverenţă, demnă de o acţiune nobilă, a ştirilor negative, duce, implicit la euroscepticism şi tare aş fi curios dacă la un eventual referendum, românii s-ar mai pronunţa în favoarea familiei statelor europene (care ne consideră colonie de tip medieval) sau ar vrea o ţară neutră, precum Austria, Elveţia, Luxemburg, Monaco etc., în care bugetul alocat înzestrării armatei ar fi distribuit sănătăţii, culturii, infrastructurii etc., cu parteneriate comerciale şi economice cu toate statele lumii, inclusiv cu China, „cea mai instruită ţară din lume”, cum a considerat-o Eminescu la vremea sa.

Simple consideraţii despre Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin:

Din nou, cu evlavie despre Catedrala Mântuirii Neamului

Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia, aşa cum este legiferată deja în unele ţări „democratice” şi „civilizate”). Credinţa este foarte importantă pentru orice individ, pierderea credinţei înseamnă pierderea omului şi, în plan spiritual, duce la generaţii pierdute. Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.

Făurirea României Mari

Făurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfăşurată în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politică sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, dorită de paşoptişti şi înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza.

Eugen Enea Caraghiaur

Eugen Enea Caraghiaur este un nume insolit în istoria românilor, prin originea şi activitatea sa. Născut la 15 august 1923, în oraşul basarabean Comrat, fiu al profesorului Ştefan, principe de Panciu, şi al profesoarei de limba franceză, Alexandra Maria Iosefina, principesă de Dadjani, el face parte dintr-o familie cumană înnobilată cu titlul de principe, el însuşi fiind „The Kuman Royal Hause of Great Romania”. Şi-a făcut studiile în România, finalizate la Politehnica timişoreană, Facultatea de Mine Metalurgice (1943-1948), aprofundate la Universitatea din Roma, cursuri serale (1948-1949), Universitatea din Nancy şi la Sorbona (cursuri de doctorat). Este, ca profesie, inginer petrolist şi geolog minier.

La 19 aprilie 1951, decide să ia calea exilului, în Canada, funcţionând ca inginer geolog pentru „Sullivan Mines” din Québec (1951-1954) şi inginer consilier în explorări, prospecţiuni miniere, foraje de puţuri arteziene (1955-1978), devenind, ulterior, preşedintele consiliului Companiei „Can-Rom. Inc. Imobiliare” (1979-2004).

Mircea Popa despre „Avanposturi ale Marii Uniri”

În întâmpinarea primului Centenar al Unirii de la 1 Decembrie 1918, Mircea Popa a editat un valoros op, Avanposturi ale Marii Uniri (Cluj Napoca, Edit. Şcoala Ardeleană, 2017), ca un pios omagiu adus „numeroaselor personalităţi cu vederi înaintate din întreaga Europă, care au intervenit periodic în public în favoarea cauzei” românilor în „lungul proces de afirmarea a drepturilor [lor] sociale şi naţionale”, precum şi „luptătorilor români pentru impunerea drepturilor româneşti”.

Critic şi istoric literar cu reală vocaţie, Mircea Popa are, conform fişei întocmite de Stancu Ilin pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, P/R ( Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic, 2006, elaborat sub egida Academiei Române, coordonator general – Eugen Simion), o biobibliografie impresionantă. Născut în localitatea bihoreană Lazuri de Beiuş, la 29 ianuarie 1939, fiul de preot urmează clasele primare la Bogei şi Ciutelec, gimnaziul la Popeşti din judeţul Bihor, liceul la Oradea (1953-1955) şi Vaduu Crişului (1955-1956) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (absolvită în 1960). În 1970, devine doctor în filologie cu o teză despre Ilarie Chendi. Va profesa o scurtă perioadă la Săcuieni şi Aleş din judeţul Bihor, apoi va fi încadrat muzeograf la Muzeul Banatului. Din 1963 îşi urmează chemarea, fiind cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, fiind, din 1980, şeful colectivului de istorie literară. Din 1995, este profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (alături de C. Cubleşean). După debutul în revista „Steaua”, colaborează la numeroase reviste din ţară şi străinătate. Pentru meritele sale ştiinţifice incontestabile, primeşte Premiul „N. Iorga” al Academiei Române pentru vol. corespondenţă, George Bariţ şi contemporanii săi, şase premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, Premiul Festivalului Internaţional „L. Blaga” de la Sebeş, Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Ordinul „Pentru învăţământ” în grad de comandor, Crucea Transilvană, Medalia Eminescu. Este cetăţean de onoare al localităţilor Lazuri de Beiuş, Popeşti şi Blaj, senior al Clujului.

O nouă carte incitantă - „Marin Sorescu, în anticamera Nobel”

Ion Jianu (n. 1950, Caransebeş) este un gazetar care şi-a depăşit condiţia profesională. Ocupându-se în principal de sport (a scris şase cărţi despre echipa de fotbal „Universitatea” Craiova), a fost răsplătit, prin Gianni Merlo, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive (AIPS), cu Diploma pentru contribuţia la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale. Este, mai presus de toate, un profesionist în luarea de interviuri unor personalităţi nu numai sportive, ci şi culturale materializate în: Interviuri pentru eternitate (2002, prefață de Fănuș Neagu, cu Al. Balaci, C. Baba, I. Băieşu, Sabin Bălaşa, Radu Beligan, Ana Blandiana, A. Buzura, Ş. Cioculescu, I. Lăncrănjan, A. Marino, Fănuş Neagu, Al. Piru, D.R. Popescu, Eugen Simion, I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ileana şi Romulus Vulpescu etc.), Gheorghe Apostol şi scrisoarea celor şase (2008), În slujba artei (2013, cu V. Buz, Mircea Cornişteanu, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Peter Jacobi, Nataşa Raab, M. Ţopescu etc.), Strigături peste ocean de la Washington la Craiova (2014, în dialog cu Mihaela Albu, Nina Cassian, G. Chifu, I. Cristoiu, Tudor Gheorghe, I. Munteanu, Tudor Nedelcea, Şt. Odobleja Jr., D.R. Popescu, Eugen Simion etc.), Istorie vie. Mărturisiri de un veac cu Florenţa Georgetta Marincu (2015), „Arta conversaţieicu Ileana Vulpescu& Romulus Vulpescu” (2016), Popa’S, printre mai marii lumii (2017). A scris şi un roman, Celălalt eu (2016). Cu toate acestea, nu este membru al Uniunii Scriitorilor din România!

Marin Sorescu şi securitatea

Marin Sorescu a fost un scriitor de geniu, frecventând toate genurile literare, chiar şi pictura şi tot aşa a intrat şi în eternitate. A călătorit mult, a tradus mult, şi a fost tradus fără să fie informator sau chiar obedient faţă de securitatea antedecembristă. A fost incomod pentru regimul totalitar, dovada grăitoare fiind cenzura sau interzicerea unor piese de teatru. („Există nervi?”, de pildă), a unor poezii, strânse de Dan Zamfirescu în vol. Poezii alese de cenzură (1991). I s-a reproşat că n-a fost disident (?), deşi n-a scris nimic omagial, chiar a lăsat să se înţeleagă că, dat fiind călătoriile sale literare peste hotare, ar fi fost tolerat sau chiar a colaborat cu securitatea comunistă.

Ne-a părăsit o mare boieroaică - Florentza Georgetta Marincu

A făcut parte dintr-un neam boieresc de viţă veche (şi nu din acei boieri care puneau botniţă ţăranilor chemaţi la cules de vie, cum ne manipula propaganda stalinistă). Bunicul său, Dumitru Arssenie, din Insula Myconos a venit la Calafat spre a se căsătorii cu dăscăliţa Floriţa Păsărică, fiica preotului din Rastul doljean. Căpătând cetăţenia română, devine consilierul primarului din Calafat şi director adjunct al Băncii din localitate. Grec destoinic, a agonisit o avere deosebită (moşii, păduri) , o casă în Calafat (azi sediul Poliţiei de frontieră) şi este unul din ctitorii Bisericii greceşti din Calafat, alături de familia savantului Henry Coandă. Mama sa, Georgeta Marincu, a absolvit Conservatorul din Paris, iar tatăl, George, a fost coleg cu filosoful Ion Petrovici la cursurile celebrului W. Wundt (frecventate şi de C. Rădulescu-Motru). Este rudă prin alianţă cu Simona Maria Vrăbiescu-Klecner.

A mai căzut o instituţie...VICTOR CRĂCIUN

Copil fiind, credeam că unele persoane – părinţii, bunicii, învăţătorul şi preotul satului ş.a. – n-ar trebui să moară niciodată. Erau modelele mele de viaţă din edenul copilăriei. Înaintând în vârstă şi în universul cunoaşterii, cunoscând şi alte modele, credeam fantasmagoric că şi alte personalităţi marcante pe care le-am cunoscut şi m-au onorat cu preţuirea sau cu prietenia lor n-ar trebui să moară sau să treacă la cele veşnice decât la o vârstă matusolemică: Leonida Lari, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, I. Ungureanu, Gr. Vieru, mitropoliţii Nestor Vornicescu şi Bartolomeu Anania, patriarhul Teoctist, M. Ungheanu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Viorel Cosma, D, Vatamaniuc, Ştefan Andrei, Florin Constantiniu etc., etc. Sunt goluri în cultura română, neumplute încă. Poate doar în domeniul istoricilor, când acad. Ioan Aurel Pop suplineşte cu asupra de măsură dispariţia lui Dinu C. Giurescu sau a lui Florin Constantiniu.

Victor Crăciun, unirile şi unitatea românilor

La numai 20 de ani, Eminescu propune „Să facem un Congres” în memoria lui Ştefan cel Mare), încredinţat că „e timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a oricui) [...] suntem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre” („Federaţiunea”, III, nr. 33, 5/17 aprilie 1870, p. 127), conştient că „În unire e tăria” şi că „puterea şi mântuirea noastră în noi este!” („Federaţiunea”, III, nr. 34, 10/22 aprilie 1870, p. 131-132). Eminescu a lansat nu numai idei, dar a trecut şi la fapte concrete, fiind principalul susţinător al sărbătoririi a patru veacuri de la întemeierea Mănăstirii Putna, alături de Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu etc.

Ce-ar (mai) trebui să ştim despre.... Adrian Păunescu

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară,

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam.

Multe. Era un uriaş, la propriu şi la figurat. Şi-a dominat epoca cu personalitatea sa marcantă: „Ce se ştie mai puţin în critica literară şi în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privinţe, un poet şi un om atipic. Sau pentru a nu-i despărţi (ceea ce în cazul lui, nici nu se prea poate), era un spirit atipic. Găseai la el aproape tot ce voia să găseşti”, îl creiona Eugen Simion într-un „portret neconvenţional”, aşezat drept „cuvânt înainte” la volumul omagial „Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere”, realzat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Editura Semne, 2013), volum apărut cu sprijinul financiar al Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”.

Un centenar neglijat - Al. Piru

Anul trecut s-a împlinit un veac de la naşterea unei mari personalităţi a literaturii române, Al. Piru, eveniment trecut cu nepăsare de unii dintre confraţii săi, chiar dintre aceia pe care i-a ajutat. Universitatea din Craiova, pe care a înnobilat-o cu personalitatea sa, l-a comemorat printr-un simpozion la care au participat Eugen Negrici, Silviu Anghelescu, Nicolae Panea, G. Coşoveanu, G. Popescu, Cornelia Cârstea, Nina Bălan.

Născut la 22 august 1917, în localitatea băcăuană Mărgineni, unde urmează şcoala primară, Al. Piru are o traiectorie biografică spectaculoasă, sinuasă, de care însă nu s-a plâns niciodată. După absolvirea Liceului „Principele Ferdinand” din Bacău, în 1936, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (avându-l profesor pe cel care îi va deveni idol, G. Călinescu), fiind licenţiat în 1941; paralel frecventează Şcoala Normală Superioară (finalizată în 1941). În 1942, susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar din Bucureşti (clasat primul pe ţară), predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944) şi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Din 1 iunie 1946, devine asistentul lui G. Călinescu la Catedra de literatură română modernă din Bucureşti, la care va susţine strălucit doctoratul cu teza, Opera lui G. Ibrăileanu (1949). Ca şi alţi iluştri profesori universitari, prin noua lege a învăţământului, de sorginte bolşevică, G. Călinescu este dat afară din învăţământul superior românesc şi, odată cu el asistentul său, Al. Piru, alături de Dinu Pillat, Adrian Marino, Valeriu Ciobanu, Ov. Papadima.

Nicolae Dabija, ’70

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

Eminescu şi China

O lucrare cu totul deosebită publică Diana Cotescu şi Tudor Nedelcea, Eminescu şi China (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2018), o ediţie de buzunar, bibliofilă, trilingvă: română, engleză şi chineză. Studiul a făcut obiectul unei conferinţe pentru pentru studenţii primilor ani de la limbile sud-est europene de la BISU – Universitatea de Studii Internaţionale Beijing, cunoscută drept cea de-a doua universitate de limbi străine, cum scrie sinologul Constantin Lupeanu, directorul Institutului Cultural Român de la Beinjing. Autorii neputându-se deplasa în China, conferinţa a fost citită de două studente chinezoaice, textul fiind proiectat pe ecran în limbile română, engleză şi chineză. Studiul a fost apreciat în mod special pentru că poetul naţional al românilor, Eminescu, a afirmat cu temei despre China că este „cea mai instruită ţară de pe pământ” (Curierul de Iaşi, X, nr. 41, 14 iulie 1877, p. 3).

Enciclopedist în sensul adânc al cuvântului, Eminescu se defineşte bun cunoscător şi al economiei chineze, trimiţând la „mandarinul Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei”, dar şi în privinţa istoriei cărţii, comentând elogios „cartea cea mai mare din lume”, adică o colecţie din secolul al XVII-lea care cuprinde „toate scrierile însemnate sau interesante din toate ramurile literaturei”, o colecţie de 6107 tomuri intitulată „Colecţie imperială ilustrată din literatura veche şi modernă”. Eminescu a folosit, mai ales în publicistica sa, scrierile lui Lao Tzi, Confucius etc.

Studiul Eminescu şi China a fost apreciat de universitarii din Beinjing: Kang Jiaoyi şi Shen Dahon (decanul facultăţii), iar în ţară de traducătorul Ding Chao. Deocamdată.

Sara Colă

Festivalul literar „Mihai Eminescu”

De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia.

De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte de peste 11 ani.

„Religia ca teologie”

Constantin Noica spunea, cu amărăciune, că-l sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, chiar de două ori, dar continuăm să fim descoperiţi faţă de el. Visul noician de editare integrală a operei eminesciene, de facsimilarea celor 44 de caiete, s-a împlinit graţie lui Dimitrie Vatamaniuc şi Eugen Simion.

Având, aşadar, la dispoziţie întreaga creaţie eminesciană (niciun rând din Eminescu să nu rămână netipărit, ne îndruma N. Iorga) şi de aici posibilitatea de noi exegeze care să aprofundeze toate aspectele vieţii umane (de la economia politică, filosofie, istorie, sociologie, cultură până la probleme de limbă sau politică externă). În acest context, Eminescu este abordat printr-o nouă grilă privind preocupările sale pentru religie, credinţa sa sau despre Biserica strămoşească. El nu mai poate fi considerat ateist, cum era numit în epoca stalinistă, când i se editau doar poezii, Vieaţa şi Împărat şi proletar, reproşindu-i-se că a scris Mortua est şi nu Mortua vest (adică să moară vestul!).

Circulaţia cântecului bătrânesc în Mehedinţi

„A strânge laolaltă toate variantele, considerându-le ca produsul în veşnică oscilaţie al lui unic autor, poporul, a urmări balada în transformările şi pâlpâirile ei continui, în simplificarea şi fluenţa ei, în trecerile de la tragic la grotesc, şi chiar burlesc, a constata cum eroul, reîncarnându-se mereu, în cele mai felurite măşti şi veşminte, onorând cu paloşul, pistolul sau briceagul, mereu altul şi în fond acelaşi, este o metodă care dezvăluie colosala fantezie a masei anonime, sporită ori întreruptă de geniul ori platitudinea lăutarului. Nu perfecţiunea unei variante constituie valoarea specimenului, ci totalul de imaginaţie pe care îl realizează în carieră şi baladă”. Plecând de la acest adevăr, intuit de G. Călinescu şi adeverit de numeroase culegeri de folclor, mai vechi sau mai noi, încercăm în cele ce urmează să urmărim circulaţia şi evoluţia cântecului popular bătrânesc într-unul din judeţele Olteniei, în timp, de la primele culegeri de folclor, până în prezent, şi în diverse zone ale judeţului, deşi nu emitem pretenţia de a fi consultat suficiente variante culese la intervale mari de timp şi din localităţi diferite spre a trage o concluzie general valabilă. O parte din aceste balade au fost culese de noi dintr-o comună, Tâmna, din care până atunci, nu mai fuseseră niciodată culese astfel de producţii folclorice, urmărind astfel îndemnul lui Gr. Tocilescu de la începutul secolului nostru: „Cântecele bătrâneşti ar trebui culese cât mai repede toate, căci ele ne aduc ştiri istorice din trecutul asupra vieţii intime, a moravurilor, a stării sociale şi a întâmplărilor mai însemnate din vremurile de odinioară. Un studiu comparativ amănunţit între cele publicate deja şi o întregire a celor necomplete cu variantele respective se impun şi ar fi de mare folos, atât din punct de vedere estetico-literar, cât şi din acel istorico-filologic”.

„Maria – regina Marii Uniri”

Sub acest titlu a apărut un volum omagial editat cu prilejul împlinirii a 75 de ani „de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a Alteţei Sale Regale, Maria de România”, prefaţat de I.P.S. Teodosie, sub dubla egidă a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi a Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” din Constanţa, în 2013. (În acel an, „Casa Regală” a uitat-o pe celebra regină). Este, de fapt, o culegere de studii semnate de Aurel Papari (Sfântul crez al Reginei :«Ţara mea»), Liviu Pandele (Regina Unirii), Victor Crăciun (Inima Reginei Maria), Marian Zidaru (Oameni şi locuri din Constanţa în sufletul Reginei Maria), Traian Brătianu (Regina Maria şi Constanţa în presa vremii), Cristiana Crăciun (Prin Balcicul de azi în dor de Regina Maria), Mircea Chelaru (Maria – unica Regină a României unite). În partea finală a volumului sunt selectate pagini din scrierile Reginei, din volumele Ţara mea (1916), Gânduri şi icoane din timpul războiului. De la inima mea la inima lor (1919), Povestea vieţii mele (vol. I-III, 1934), precum şi solemna Rugăciunea unei regine.

Un teolog de renume mondial - Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae este, fără îndoială, unul din marii teologi europeni, remarcat ca atare şi de Papa Ioan Paul al II-lea (Sfântul Ioan Paul cel Mare), în istorica sa vizită (7-9 mai 1999) în ţara noastră şi a strămoşilor săi. Mircea Păcuraru îl consideră „unul dintre cei mai de seamă teologi şi gânditori creştini din lume”.

S-a născut la Vlădeni (Braşov) la 16 noiembrie 1903, ultimul din cei cinci copii ai Rebecăi şi ai lui Irimie, aşa cum ne încreedinţează regretabilul academician Dan Horia Mazilu în Dicţionarul General al Literaturii Române, S/T, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, apărut sub egida Academiei Române şi sub coordonarea generală a lui Eugen Simion. După clasele primare efectuate în satul natal, urmează cursurile celebrului liceu braşovean „Andrei Şaguna” (1916-1922), ale Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, doar un an, întrucât mitropolitul Nicolae Bălan îi acordă o bursă pentru Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1923-1927), unde îşi susţine licenţa (cu teza Botezul copiiilor) şi doctoratul (cu teza Viaţa şi activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti). Între timp, face şi un stagiu la Facultatea de Teologie din Atena (1927-1928), după care face călătorii de documentare la Munchen, Berlin, Paris şi Belgrad (1928-1929). Reîntors în ţară, devine profesor suplimentar la Sibiu şi, din 1935, profesor titular la Academia Teologică „Andreiana”(fiind şi rector şi redactor la „Telegraful român”), predând teologia dogmatică, istoria Bisericii universale, limba greacă, apologelicia pastorală. Transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1947, predă ascetica şi apologetica, teologia dogmatică şi simbolică. Este hirotonit diacon (1931), preot (1932) şi protopop stavrofor.

Un important critic şi istoric literar - Dumitru Apetri

Dumitru Apetri este un critic şi istoric literar mai puţin cunoscut în Ţară, născut fiind şi activând într-un teritoriu românesc din afara graniţelor noastre actuale. S-a născut la 21 octombrie 1940 în localitatea Târnauca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, din mândra Bucovină (azi în Ucraina), într-o familie de ţărani, fiind fiul Savetei (n. Herghiligiu) şi al lui Ion Apetri, cum ne încredinţează Ana Bantoş în primul volum al Dicţionarului General al Literaturii Române, A/B, ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator-general Eugen Simion, apărut sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 308. Şcoala primară şi cea medie a urmat-o în satul natal, apoi „îşi continuă studiile la o instituţie cultural- educativă din Cernăuţi (1958-1960)” şi, apoi, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi (1962-1967), aflată într-o superbă clădire, monument arhitectural de excepţie. La Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, susţine doctoratul, în 2005, cu o teză privind receptarea literaturii ucrainiene în literatura română din Basarabia, în perioada 1924-1984. A fost profesor în localităţile Culiceni şi Horbova din raionul Herţa, corespondent special şi apoi redactor al ziarului „Zorile Bucovinei”(1970-1971), profesor la Institutul Republican de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (1986-1988) şi la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (din 1999). Paralel cu profesoratul, funcţionează ca cercetător ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1974, în prezent fiind cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Filologie al înaltului for ştiinţific din Chişinău.

Ovidiu Ghidirmic

Ovidiu Ghidirmic face parte din elita criticilor români contemporani, cunoscut şi impus prin numărul mare de cărţi, dar mai ales prin pertinenţa ideilor şi, în cea mai bună parte, prin obiectivitatea opiniilor sale axiologice. Faptul că nu este cunoscut la justa sa valoare pe plan naional se datorează modestiei (nu-i un critic agresiv, ca cei pe care-i vedem pe ecranele televizoarelor făcând telecritică de suprafaţă), dar şi a locuirii sale nu în Capitală, ci într-un oraş de provoncie. Aşa a fost şi cazul lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu, superiori multor mediocrităţi literare de pe Dâmboviţa.

Contemporan cu o mare personalitate - Ion Brad

Personalitate literară, culturală şi diplomatică remarcabilă, Ion Brad (n. la 8 noiembrie 1929 în localitatea Pănade din judeţul Alba) a onorat scrisul românesc de la debutul său din 1952 până azi. Cel mai mare din cei nouă prunci ai Corneliei şi ai lui Traian, cum îl prezintă Nicolae Mecu în Dicţionarul General al Literaturii Române, editat de Academia Română, vol. 1, A/B (ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator general Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 1020-1023), a urmat şcoala primară în satul natal (1936-1940), Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj (1940-1948) şi Facultatea clujeană de Filologie (1948-1952). A ocupat diverse funcţii onorante în domeniul culturii şi diplomaţiei: secretar al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (1953-1955), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1962-1965), şef adjunct al secţiei de Cultură şi Artă a CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968-1973), ambasador al României la Atena (1973-1982), director în Ministerul de Externe (1982-1984), deputat în M.A.N. (1985-1989), director al Teatrului „C.I. Nottara” (1984-1990), fondator al editurii Demiurg şi al revistei „Acasă”.

Vintilă Horia

„European născut în România”, Vintilă Horia a avut, ca şi alţi scriitori români, un destin aparte, în timpul vieţii, dar şi postmortem.

Vintilă Horia (Caftangioglu) s-a născut la 18/31 decembrie 1915, la Segarcea, unde tatăl său, aromân din părţile Buzăului, era inginer agronom pe Domeniile Coroanei Regale. La Bucureşti, urmează Colegiul „Sf. Sava” (1929-19339, Facultatea de Drept a Universităţii, dar şi Facultatea de Litere al Universităţii Catolice din Paris. Sprijinit de Nichifor Crainic, în iunie 1940 este numit, pentru câteva luni, ataşat de presă la Legaţia României din Roma, în 1941 obţine o bursă Humboldt în Austria, în 1942, la propunerea lui Al. Marcu, reintră în diplomaţie ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena. În august este luat prizonier de germani „ca cetăţean al unei ţări inamice”, internat în mai multe lagăre, eliberat de armata britanică. Prin decretul regal 2134/novembrie 1944, i se interzice întoarcerea în ţară (ca şi altor scriitori-diplomaţi), în 1946, Tribunalul Poporului îl condamnă la muncă silnică pe viaţă. Se stabileşte în Italia (Bologna, Roma, Assisi, Florenţa), pentru o scurtă perioadă, în 1948 pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde lucrează într-o tipografie şi librărie, deschizându-şi apoi propria librărie, „Meşterul Manole”. Aici va fonda revistele „Nouvelles d’Argentine” şi „La Rumania”, va publica poezie, proză, eseuri, va ţine conferinţe. În 1953, revine în Europa, la Madrid, prin câştigarea unei burse, între 1960-1964 se stabileşte la Paris, unde scrie în limba franceză romanul Dieu est né en exil (în 1960), distins cu premiul Goncourt, dar care a trezit un scandal european, în care unii dintre compatrioţii săi şi-au manifestat ura şi invidia: revista „Glasul patriei” de la Bucureşti (numărul din 10 august 1960) deschide atacul furibund, Legaţia RPR din Franţa susţinând revista bucureşteană, oferind presei de stânga din Franţa detalii denigratoare, în parte mincinoase, privind opiniile sale de dreapta. Din păcate, şi Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman Ora 25, exilat şi el, susţine această campanie, obligându-l pe Horia să renunţe la premiu, deşi Robert Escarpit a subliniat faptul că Academia Goncourt a premiat o carte şi nu biografia autorului. Scârbit de atmosfera pariziană, Vintilă Horia se va retrage la Madrid, în 1964, în 1972 primeşte cetăţenia spaniolă, va trece la cele veşnice la 4 aprilie 1992, la Villalba, fără să poată reuşi să-şi vadă ţara. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru, face o mărturisire cutremurătoare: „E un lucru aşa de covârşitor în existenţa mea, numai ideea, numai cuvântul întoarcere acasă, încât îmi pun problema în fiecare zi şi în fiecare noapte, pentru că nu pot să dorm din cauza asta, cum o să reacţionez când o să mă dau jos din avion la Otopeni [...] pentru că nu ştiu cum o să reacţionez, o să leşin, o să mor, o să plâng, o să cad jos ca să sărut pământul [...] e una din întrebările mari care plutesc încă în viitorul meu” (apud Vintilă Horia, De lângă Escarial cu Râmnicul în gând, studiu introductiv, antologie, note şi comentarii de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Rm. Sărat, Edit. Rafet, 2017, p. 28-29). (Declaraţii similare mistuitoare pe aeroportul Otopeni au dat Papa Ioan Paul al II-lea şi fostul rabin şef, Alexandru Şafran).

O mare personalitate: C. Rădulescu-Motru

Au trecut 60 de ani de la moartea lui C. Rădulescu-Motru, o personalitate energetică a României moderne, uitată pe nedrept, azi, când cultura imaginii - aşa cum a demonstrat Eugen Simion în Genurile biograficului (vol. 1, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008, p. 167) – a schimbat „scara de valori şi au impus un alt tip de personalitate (vedeta tânără, atrăgătoare, decomplexată, învingătoare”), situaţie în care „memorialistica postmodernă nu-şi propune să-l facă pe om mai înţelept, îşi propune doar să-l seducă”.

Constantin Rădulescu-Motru face parte din marii gânditori români (Titu Maiorescu, Eminescu, Pârvan, Iorga, Lovinescu, Eliade, Călinescu, Vianu etc.), interesat de destinul ţării sale şi al culturii române, de rolul elitelor în schimbarea mentalităţii: „Omul de vocaţie este instrumentul care ridică energia unui popor de la nivelul energiilor cosmice la nivelul culturii spirituale”, vocaţiile individuale determină „progresul culturii omeneşti”, care „se accelerează pe măsură ce creşte funcţiunea conştinţei, iar creşterea funcţiunii conştiinţei atrage după sine o adâncime a rolului personalităţilor”, sunt doar câteva din cugetările sale.

Calvarul limbii române

Este un adevăr indubitabil conform căruia amestecul (uneori brutal) al politicii în domenii de strictă specialitate, de care este străină, este totalmente nociv. De pildă, în sfera lingvisticii. O demonstrează cu documente şi argumente convingătoare lingvistul Vasile Bahnaru în lucrarea apărută sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei-Institutul de Filologie, Calvarul limbii române în timpul dominaţiei sovietice. Studiu şi documente de arhivă ( Chişinău, 2015).

Vasile Bahnaru s-a născut la 24 octombrie 1949, în satul basarabean Miclăuşeni, comuna Nisporeni, unde-şi efectuează studiile elementare şi liceale. Urmează Facultatea de Literatură din cadrul Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1972-1976), fiind profesor de limba şi literatura română la Şcoala medie 29 din Chişinău (1976-1977), laborant superior (din 1977), apoi cercetător ştiinţific (1982-1990, 2006-până în prezent), şef secţie (1990) şi director al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 2010). Este doctor în filologie, specialitatea „Limbi romanice” (din 1985) şi doctor habitat în filologie, specialitatea „Limba română” (din 2009), urmând treptele carierei universitare, fiind profesor universitar (din 2015). A deţinut şi alte funcţii importante: director general al Departamentului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Difuzare a Cărţilor (1990-1992), director adjunct al Centrului Naţional pentru Standarde de Limbă (1992-1993), director al Asociaţiei Naţionale de Terminologie (1993-1998), redactor la editura Ştiinţa (1998-2006).

Popasuri culturale

Petre Gigea-Gorun a ajuns la cel de-al 48 volum: Am fost la Shakespeare acasă... (Craiova, Editura Sitech, 2016). Este, de fapt, o culegere de amintiri şi evocări despre „genialul brit” (M. Eminescu), a cărui casă memorială a vizitat-o de mai multe ori, evocare care dă şi titlul volumului, apoi despre personalităţile româneşti pe care le-a cunoscut şi cu care a întreţinut o frumoasă prietenie sau colaborare: Mihnea Gheorghiu, Ion Dumitrescu, Sabin Bălaşa, Ştefan Popa Popa’s, I. Pătraşcu, Petre Bălăceanu, I. Popescu-Cilieni, C.S. Nicolăescu-Plopşor, dr. Iancu Jianu, Lucian Pintilie, Nicolae-Paul Mihail.

Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri”

Instituţie publică de spectacol, înfiinţată în 1949, iniţial ca secţie de teatru de păpuşi a Teatrului Naţional din Craiova, căpătând autonomie administrativ juridică în 1956. Valorificând creaţiile pentru copii ale marilor scriitori români sau universali (I. Creangă, I.L. Caragiale, Petre Ispirescu, Mark Twain, Jules Verne, fraţii Grimm etc.), teatrul a abordat o gamă variată de genuri: legende, balade, poveşti, comedii cu accente satirice. A fost prezent la toate festivalurile naţionale de teatru din acest domeniu, a participat la mari festivaluri internaţionale şi a întreprins numeroase turnee în ţări din Europa, Asia sau Africa, primind numeroase premii şi destinaţii. În 1998 îşi redefineşte profilul ca Teatru pentru copii şi tineret, păstrând specificul unui teatru de păpuşi şi animaţie, dar mărându-şi aria de adresabilitate şi de exprimare artistică. În noua locaţie a Clubului Electroputere, Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri” are o sală de spectacole cu 370 de locuri, multifuncţională, spaţii pentru ateliere de creaţie şi expoziţie, ateliere de producţie, birouri, devenind şi gazdă pentru alte activităţi culturale (spectacole, concerte, lansări de carte). Teatrul a conceput proiecte şi programe pentru spectacole în sală sau stradale, astfel încât să contribuie la educaţia artistică a propriilor spectatori, prin spectacole de înalt nivel artistic, păstrând un echilibru între tradiţie şi inovaţie. Astfel de proiecte s-au materializat cu succes de public şi presă: Festivalul „Păpuşile ocupă strada”, „Autobuzul cu păpuşi”, „Puppets therapy”, „Maratonul păpuşilor”, expoziţia itinerantă de scenografie „Cartea, păpuşa, povestea”, Săptămâna Teatrului, Porţi deschise, Atelierele Fabricii de poveşti electroColibri, Colibri într-un ACT. Spectacolele păpuşilor craioveni au fost considerate de I.D. Sîrbu „un laborator de artă şi psihologie aplicată” experienţa craioveană fiind împărtăşită şi altor teatre similare din alte ţări.

Opera Română

Îşi are sorgintea în Teatrul Theodorini, în toamna anului 1889, printr-un concert susţinut de Elena Theodorini. În prima stagiune a Societăţii dramatice, întemeiată de Maria Theodorini, se hotărăşte înfiinţarea unei trupe de operetă, începând cu stagiunea 1889/1890, crearea unei orchestre proprii şi angajarea de dirijori şi compozitori contemporani la conducerea acestei secţii (E. Wachmann, Al. Flechtenmacher, Carl Th. Wagner, familia Bobescu). Spectacolele de operetă se jucau pe scena aceluiaşi teatru, alternând cu spectacolele de teatru. Venirea la conducerea teatrului a tenorului Grigore Gabrielescu, în 1904, dă un nou impuls operetei, aducând în Craiova nume celebre din Europa sau formaţii de teatru şi operă. După pieirea într-un incendiu, în 1927, a Teatrului Theodorini, spectacolele s-au desfăşurat în sala cinematografului „Modern” (1927-1932) şi în clădirea Liceului Carol I (1933-1973). La 1 ianuarie 1972, se înfiinţează Secţia de operetă a Filarmonicii „Oltenia”, care-şi deschide stagiunea cu opereta Sânge vienez de J. Strauss (fiul). La 1 iunie 1979, se înfiinţează, ca instituţie de sine stătătoare, Teatrul Liric, transformat, la 23 septembrie 1996, în Teatrul de Operă şi Operetă, apoi în Teatrul Liric „Elena Theodorini” şi, final, în Opera Română Craiova, la 28 noiembrie, 2013. Organizează din 1992 Festivalul Internaţional „Elena Theodorini” şi Concursul Internaţional de Canto „Elena Theodorini”, ca un omagiu adus celebrei soliste (prima şi cea mai tânără cântăreaţă româncă acceptată de teatrul milanez „Scola”). În cadrul Festivalului, melomanii au admirat spectacolele de excepţie „Madame Butterfly”, „Rigoletto”, „Trubadurul”, „Bărbierul din Sevilla”, „Aida”, „Tosca”, „Boema”, „Nabucco”, „Cavaleria rusticană”, „Carmen”, „Traviata”, „Paiaţe”, „Voievodul ţiganilor”, „Falstaff”, „Don Pasquale”, „Liliacul”, „Simon Boccanegra” etc. Aproape toate operele (şi operetele) clasice au fost jucate de tânăra şi ambiţioasa trupă craioveană, care a susţinut, pe lângă concerte de arii, duete şi uverturi din opere celebre, şi spectacole naţionale: „La calul bălan”, „Spitalul amorului” (arii şi romanţe). În 2014, în Piaţa „Mihai Viteazul”, cantata „Carmina Burana” a răsunat magnific, iar proiectul „Operissima”, concretizat prin spectacolul „Carmen rock-vision” (spectacol stradal, în toate cartierele municipiului), este unul de amploare şi fără precedent, o formă eficientă de participare activă (şi gratuită) a craiovenilor la actul de cultură de calitate. Opera Română Craiova a reuşit să înlăture prejudecata unei instituţii de provincie, graţie muncii, abnegaţiei şi profesionismului dovedit plenar.

Bibl.: Maria Cristina Stan, Teatrul Liric „Elena Theodorini”. Secţia monografică, Craiova, Aius, 2011.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

Este înfiinţat în 1850 de Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu şi a cunoscut o evoluţie spectaculoasă în timpul directoratului soţilor Maria şi Theodor Theodorini (tatăl celebrei cântăreţe internaţionale Elena Theodorini). Teatrul a fost onorat de prezenţa unor personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti, în calitate de directori: tenorul de talie mondială Grigore Gabrielescu, scriitorul Emil Gârleanu (în timpul căruia s-a produs primul film românesc Cetatea Neamţului, filmările făcându-se în Parcul N. Romanescu şi în comunele Leamna şi Bucovăţ şi a organizat Săptămâna „I.L. Caragiale”, I. Dongorozi, A. de Herz, Tiberiu Iliescu, Geo Dumitrescu, actori Manu Nedeianu, Amza Pellea, Emil Boroghină), de directori sau regizori artistici (Silviu Purcărete, Mircea Cornişteanu, Călin Florian, Vlad Mugur etc.), pictori scenografi (V. Buz, Liviu Ciulei, Ben Gănescu, Jean Negulescu, Mircea Olorian, Viorel Penişoară-Stegaru etc.), secretari literari (Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, I.D. Sîrbu, Al. Firescu, N. Coande etc.), dar, în mod special, de actori: Costache Antoniu, Radu Beligan, Şt. Braborescu, G. Ciprian, Ilie Gheorghe, Şt. Iordache, I. Manolescu, Maia Morgenstern, Silvia Popovici, Nataşa Raab, Aristzza Romanescu, Rodica Tapalagă, Tudor Gheorghe, Olga Tudorache, I. Colan, Mirela Cioabă, Valer Dellekeza etc.

Construirea unui modern edificiu pentru teatru, în 1973, a însemnat şi lărgirea gamei de activităţi, de la spectacolele de teatru în cele două săli „Amza Pellea” şi „I.D. Sîrbu” la spectacole-dezbatere, manifestări de interes naţional şi internaţional, precum Festivalul Teatrului Istoric, Zilele „I.L. Caragiale”, „Săptămâna actorului craiovean de film”, „Valori ale teatrului românesc, valori ale teatrului european”, „Tineri regizori, tineri scenografi”, „Întâlnirile SpectActor” şi editarea revistei cu acelaşi nume, Colocviile I.D. Sîrbu, spectacolele-lectură „Autorii sunt în sală”, „Duminici de poezie în teatru”.

În cei 167 de activitate rodnică şi neîntreruptă, Naţionalul craiovean, care, şi-a luat numele renumitului scriitor Marin Sorescu, a fost/este prezent pe marile scene ale lumii, obţinând, pentru spectacolele sale de excepţie, numeroase premii şi distincţii în Marea Britanie, Franţa, Grecia, Cipru, Rusia, Germania, Israel, Slovenia, Italia, Elveţia, Turcia, Ungaria, R. Moldova, Bulgaria, Polonia, Bosnia-Herţegovina, Austria, Japonia, Canada, Australia, Brazilia, Suedia, SUA, Coreea etc. (150 de prezenţe la festivaluri internaţionale în ultimul sfert de veac, obţinând 48 de premii). Este membru al Convenţiei Teatrale Europene. În perioada 1988-2000, sub directoratul lui Emil Boroghină, teatrul craiovean a cunoscut o nouă strălucire, remarcabilă pe plan mondial fiind organizarea la Craiova a Festivalului Internaţional Shakespeare (din 1994), considerat unul din marile festivaluri din lume, în care au evoluat faimoase trupe de teatru din ţară şi străinătate, cu prilejul căruia s-au desfăşurat şi alte activităţi complementare (proiecţii, lansări de carte, vernisaje de artă plastică şi de scenografie, sesiuni şi seminarii ştiinţifice de shakespearologie, ateliere de teatrologie etc. Premiile internaţionale deosebit de onorante, dar şi cele naţionale (fiind singurul teatru din România decorat cu Ordinul „Meritul Cultural în rang de Comandor”), Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a devenit o mândrie naţională şi unul dintre instituţiile de elită ale lumii.

Bibl.: Al. Firescu, C. Gheorghiu, Istoria Teatrului Naţional din Craiova, Craiova, Edit. Aius, 2000.

Tabăra de sculptură „Drumuri brâncuşiene”

A fost iniţiată de primarul Lia Olguţa Vasilescu, în 2013, în scopul de a dărui municipiului lucrări de artă inspirate din opera unor mari creatori. Prin concurs, au fost selectaţi sculptori din ţară sau din străinătate, sugerându-li-se ca sursă de inspiraţie creaţia şi personalitatea lui Marin Sorescu, Tudor Gheorghe şi Adrian Păunescu, urmând Al. Macedonski. Sculptorii au la dispoziţie o lună (de regulă, luna august), să transforme marmora de Ruschiţa sau piatră de Vraţa (oferită gratuit de primărie) în opere de artă, care sunt expuse şi admirate de public pe esplanada Teatrului Naţional „Marin Sorescu” şi apoi amplasate în diverse zone din oraş (parcuri, scuaruri, sensuri giratorii etc.).

Cetatea Băniei este mai bogată artistic cu operele acestor sculptori, omagiindu-i, totodată, pe mari creatori din Craiova, care au dus faima în ţară şi în lume.

Bibl.: Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, II, Iaşi, TipoMoldova, 2016.

Editura „Scrisul Românesc”

A fost înfiinţată în 1922, dar ea este continuarea legitimă a unei tradiţii craiovene de peste 18 decenii, de la tipografia şi editura profesorului şi pictorului C. Lecca din 1837, editorul primei reviste din Oltenia, Mozaikul (1838). Au urmat editurile familiei Samitca, ale lui Marinca, Gh. Chiţu, Filip Lazăr, Benvenisti etc.

A avut, iniţial, ca şi Institutul de Editură şi Arte Grafice „Ramuri”, aceeaşi titulatură. Institutul de Editura şi Arte Grafice „Scrisul Românesc” s-a impus pe plan naţional şi european prin realizări editoriale şi tipografice remarcabile, prin editarea unor cărţi memorabile, în special prin colecţia „Clasici români comentaţi”. Naţionalizată în 1948, se reînfiinţează în 1972 sub denumirea Editura „Scrisul Românesc”, fiind a patra editură din provincie. A fost slujită de un competent grup redacţional, remarcabili şi în viaţa literară, filosofică sau ştiinţifică: Ilarie Hinoveanu, I. Rusu-Şirianu, Ov. Ghidirmic, D.I. Vlad, D. Otovescu, Tudor Nedelcea, Florea Miu, Margareta Popescu, G. Bratu, L. Irimescu etc. În perioada 1990-1996 (până la decesul său), director a fost Marin Sorescu. Cărţile editate de „Scrisul Românesc”, din toate domeniile, au fost/sunt apreciate pe plan local şi naţional, prin târgurile de carte organizate în ţară sau peste hotare. În prezent, editura îşi continuă activitatea cu o denumire uşor schimbată. Alte edituri craiovene de prestigiu : Aius, Universitaria, Beladi, Sitech, Europa, Al. Macedonski, Literatorul, Meridian, Mondo-Ec, Novus, MJM, Ramuri.

Bibl.. Gh. Părnuţă, N. Andrei, Istoria cărţii, presei şi tiparului din Oltenia, Craiova, Scrisul Românesc, 1994; Scrisul Românesc – 75 de ani de la înfiinţare, Craiova, 1997.

Casa Romanescu

Este atestată din anul 1833 şi aparţine familiei boiereşti, veche de cinci secole, cunoscută prin celebrul primar N.P. Romanescu. Versiunea definitivă a clădirii patrimoniale, din 1903, aparţine arhitectului Ion D. Berindei (1871-1928). Pictura interioară a fost realizată de Francisk Tribolsky, iar plafoanele sunt realizate din stuc pictat, decorate cu blazoane, cu motive geometrice şi vegetale, chenare aurii şi argintii, cu şeminee deosebite. Ultima restaurare a fost realizată între 1997-2000.

A fost o adevărată galerie de artă, având colecţie de pictură, grafică, sculptură, porţelanuri şi ceramică, bronzuri, obiecte din metal, ţesături, mobilier de sorginte apuseană, bibliotecă cu cărţi în limbile română, franceză, latină, greacă şi engleză. Din holul de onoare se trecea în Salonul de audiţii „M. Eminescu”, apoi în saloanele oriental, grena, albastru, verde, Salonul de recepţie „N. Romanescu”. Monument de artă, cu amfitrioni culţi, Casa Romanescu a fost vizitată de mari personalităţi: C.A. Rosetti, Al. Macedonski, Alexandru şi Aristia Aman, N. Iorga, G. Enescu, Barbu Ştefănescu, I.I. Brătianu, Take Ionescu, Elena Văcărescu, Grigore Gabrielescu, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) etc. Azi, ea funcţionează drept Casa Universitară, fiecare încăpere primind numele unei personalităţi din istoria recentă: Grigore C. Moisil, Al. Piru, C.S. Niclolaescu-Plopşor, N. Iorga, A.I. Cuza, Hillary Clinton. Casa Romanescu este un preţios dar pentru Craiova oferit de cel mai glorios primar al său.

Bibl.: Elvira-Ecaterina Ivănescu, Casa Romanescu, Craiova Universitară, 2003.

Aleea Marilor Personalităţi

A fost creată în 2005 din iniţiativa Fundaţiei „Scrisul Românesc” (Tudor Nedelcea, Petre Gigea-Gorun), de către Primăria Craiovei (primar Antonie Solomon). Cuprinde busturile în bronz ale unor mari personalităţi din Oltenia, recunoscute în ţară, dar şi peste hotare (în ordinea alfabetică): pictorul Theodor Aman, sculptorul Gheorghe Anghel, scriitorul Tudor Arghezi, sculptorul C. Brâncuşi (care a declarat că la Craiova s-a născut a doua oară), primul primar al Craiovei, scriitorul şi ministrul Gh. Chiţu, savantul Henri Coandă, savantul Gogu Constantinescu (inventatorul sonicităţii), scriitorii Traian Demetrescu, şi Elena Farago, tenorul Grigore Gabrielescu, scriitorul Al. Macedonski, istoricul C.S. Nicolaescu-Plopşor, criticul de artă V.G. Paleolog, actorul Amza Pellea, inventatorul stiloului Petrache Poenaru, actriţa Aristitza Romanescu, primarul N.P. Romanescu, scriitorul I.D. Sîrbu, scriitorul şi pictorul Marin Sorescu, artista Maria Tănase, diplomatul N. Titulescu, pictorul Ion Ţuculescu, compozitorul I. Vasilescu, mitropolitul-cărturar Nestor Vornicescu. Sunt 24 de busturi în bronz executate de sculptorii craioveni Marcel Voinea, Emilian Popescu, Lucian Irimescu şi Rodion Gheorghiţă şi amplasate în Piaţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu” şi ele dau impresia unui muzeu în aer liber. Ulterior, s-a adăugat şi bustul scriitorului Adrian Păunescu. Originalitatea acestei Aleii constă în prezenţa şi a unor mari personalităţi din rândul femeilor. Craiova are în patrimoniu şi alte monumente şi statui, reprezentând pe A.I. Cuza, Tudor Vladimirescu, N. Titulescu, Barbu Ştirbei, Eugeniu Carada, Fraţii Buzeşti, C. Brâncuşi, Traian Demetrescu, Marin Sorescu, regii Carol I şi Mihai.

Bibl.: Petre Gigea-Gorun, Antonie Solomon, Aleea Marilor Personalităţi din Craiova, Craiova, SimArt, 2006.

Festivalul Internaţional „Adrian Păunescu”

A fost înfiinţat în Craiova de Fundaţia „Constantin” (a familiei Păunescu), în colaborare cu Primăria Craiovei, în iulie 2013, la împlinirea a 70 de ani de la naşterea scriitorului, ziaristului şi omului politic (1943-2013), născut în Basarabia, dar originar din Bârca, parlamentar de Dolj. Familia Păunescu (copiii Ana-Maria, Andrei şi soţia, Carmen) au făcut, astfel, ca scriitorul să nu intre în conul de umbră. Festivalul se desfăşoară la Craiova şi la Bârca (la Casa de Cultură „Adrian Păunescu” şi la casa părintească). Prima ediţie, cea din 2013, a debutat cu o sesiune solemnă în sala de festivităţi a primăriei, cu participarea unor personalităţi din întregul areal românesc (Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Dabija, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, V. Bahnaru, V. Grozav, N. Georgescu, Doinea Rizea, Viorel Dinescu, Mihai Sultana Vicol, Hajdu Gyözö, Ilie Cristescu, Mircea Dinescu, Tudor Nedelcea, Mircea Chelaru etc.). A fost dezvelit, la Bârca, bustul poetului (realizat de Al. Deacu), s-a atribuit unei străzi craioveane numele său, au fost lansate cărţi, între care şi excelentul album Adrian Păunescu (realizat de Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu, Carmen Păunescu), iar juriul Concursului Internaţional de Poezie, prezidat de Eugen Simion, a acordat premii în cărţi şi în bani. La următoarele ediţii au mai participat: Răzvan Theodorescu, N. Breban, N. Arsenie, N. Dragoş, G. Stanca, Florentin Popescu, Marius Tucă, Dorel Vişan, Adrian Naidin, Adrian Cioroianu, Eugen Doga, Radu Ray, Tudor Gheorghe etc., precum oficialităţile locale: primarul Lia Olguţa Vasilescu, preşedintele Consiliului Judeţean, I. Prioteasa. Ca de fiecare dată, Festivalul s-a încheiat cu un spectacol-remember de poezie şi muzică folk, pe versurile sale, organizat de Andrei Păunescu, cu participarea lui Nicu Alifantis, Mădălina Amon, O. Bud, Cristian Buică, E. Imre, V. Mardare, Valentin Moldovan, G. Nicolescu, Magda Puşcaş, E. Rosetti, Victor Socaciu, V. Şeicaru, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Vanghele Gogu, Ducu Bertzi, Maria Gheorghiu etc.

Spiritul lui Adrian Păunescu rezistă şi prin desfăşurarea anuală a acestui festival.

Bibl.: Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, II, Iaşi, TipoMoldova, 2014, 2016.

Festivalul Mondial de Poezie „M. Eminescu”

Este organizat anual de Fundaţia Internaţională „M. Eminescu” (condusă de scriitorul Ion Deaconescu), în parteneriat cu Părimăria şi Consiliul Judeţean, şi reuneşte poeţi din ţări de pe toate continentele ( SUA, Grecia, Turcia, R. Moldova, Italia, Serbia, Maroc, Mongolia, Belgia, Spania, Iran, Kenya, Belarus, Austria, Norvegia, Bangladesh, Costa Rica, Rusia, Ucraina, Japonia, Noua Zeelandă, Canada, China, Coreea de Sud, Muntenegru, Senegal, Anglia etc.). Cu acest prilej, se acordă premiile Fundaţiei, iar sub genericul „Meridiane lirice” se desfăşoară recitaluri poetice, în alternanţă cu „dialoguri poetice şi muzicale”, se lansează cărţi. Simpozioanele ştiinţifice dezbat „Poezia în era internetului”, se vizitează monumentele arhitecturale şi de artă din Craiova, dar şi din Oltenia. Multe din aceste manifestări se desfăşoară în instituţii de cultură şi şcolare din perimetrul geografic al Olteniei, invitaţii constituindu-se în adevăraţi ambasadori ai culturii române. Sau cum a declarat acad. N. Dabija: „Mai puternică nu este ţara care are mai mulţi generali, ci mai mulţi poeţi. Nu este mai tare ţara care are mai mulţu soldaţi, ci mai mulţi cititori. Şi acest festival ne face puternici”.

Bibl.: Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, II, Iaşi, TipoMoldova, 2016.

Antologie şi opinii - Nemuritorii şi epigrama

Poet şi istoric literar, Elis Râpeanu a scris o lucrare singulară: Epigrama în literatura română (2001), la bază fiind teza sa de doctorat susţinută (nu se putea altfel) la carismaticul profesor universitar şi scriitor, Ştefan Cazimir în 1999; o lucrare incitantă despre istoricul şi condiţia epigramei în literatura română şi universală, despre statutul literar al epigramei, în fapt, o re-considerare a acestei creaţii literare abordate de mari personalităţi.

Născută la Valea Călugărească, la 27 august 1939, Elis Râpeanu (Stângă V. Elena-Elisabeta în certificatul de botez) urmează şcoala elementară şi liceul în Ploieşti şi... mai multe facultăţi: Facultatea de Limba şi Literatura Română (1957-1962) şi Facultatea de Limbi clasice, romanice şi orientale (1966-1971), ambele la Universitatea din Bucureşti, precum şi Secţia spaniolă a Universităţii ştiinţifice din Bucureşti (1963-1966). La Şcoala populară de Artă din Bucureşti a urmat cursurile de canto (muzică populară şi romanţe). A predat în învăţământul universitar.