joi, 22 martie 2018

Ovidiu Ghidirmic

Ovidiu Ghidirmic face parte din elita criticilor români contemporani, cunoscut şi impus prin numărul mare de cărţi, dar mai ales prin pertinenţa ideilor şi, în cea mai bună parte, prin obiectivitatea opiniilor sale axiologice. Faptul că nu este cunoscut la justa sa valoare pe plan naional se datorează modestiei (nu-i un critic agresiv, ca cei pe care-i vedem pe ecranele televizoarelor făcând telecritică de suprafaţă), dar şi a locuirii sale nu în Capitală, ci într-un oraş de provoncie. Aşa a fost şi cazul lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu, superiori multor mediocrităţi literare de pe Dâmboviţa.

miercuri, 14 martie 2018

Contemporan cu o mare personalitate - Ion Brad

Personalitate literară, culturală şi diplomatică remarcabilă, Ion Brad (n. la 8 noiembrie 1929 în localitatea Pănade din judeţul Alba) a onorat scrisul românesc de la debutul său din 1952 până azi. Cel mai mare din cei nouă prunci ai Corneliei şi ai lui Traian, cum îl prezintă Nicolae Mecu în Dicţionarul General al Literaturii Române, editat de Academia Română, vol. 1, A/B (ediţia a II-a revizuită, adăugită şi adusă la zi, coordonator general Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 1020-1023), a urmat şcoala primară în satul natal (1936-1940), Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj (1940-1948) şi Facultatea clujeană de Filologie (1948-1952). A ocupat diverse funcţii onorante în domeniul culturii şi diplomaţiei: secretar al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (1953-1955), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1962-1965), şef adjunct al secţiei de Cultură şi Artă a CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968-1973), ambasador al României la Atena (1973-1982), director în Ministerul de Externe (1982-1984), deputat în M.A.N. (1985-1989), director al Teatrului „C.I. Nottara” (1984-1990), fondator al editurii Demiurg şi al revistei „Acasă”.

luni, 5 martie 2018

Vintilă Horia

„European născut în România”, Vintilă Horia a avut, ca şi alţi scriitori români, un destin aparte, în timpul vieţii, dar şi postmortem.

Vintilă Horia (Caftangioglu) s-a născut la 18/31 decembrie 1915, la Segarcea, unde tatăl său, aromân din părţile Buzăului, era inginer agronom pe Domeniile Coroanei Regale. La Bucureşti, urmează Colegiul „Sf. Sava” (1929-19339, Facultatea de Drept a Universităţii, dar şi Facultatea de Litere al Universităţii Catolice din Paris. Sprijinit de Nichifor Crainic, în iunie 1940 este numit, pentru câteva luni, ataşat de presă la Legaţia României din Roma, în 1941 obţine o bursă Humboldt în Austria, în 1942, la propunerea lui Al. Marcu, reintră în diplomaţie ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena. În august este luat prizonier de germani „ca cetăţean al unei ţări inamice”, internat în mai multe lagăre, eliberat de armata britanică. Prin decretul regal 2134/novembrie 1944, i se interzice întoarcerea în ţară (ca şi altor scriitori-diplomaţi), în 1946, Tribunalul Poporului îl condamnă la muncă silnică pe viaţă. Se stabileşte în Italia (Bologna, Roma, Assisi, Florenţa), pentru o scurtă perioadă, în 1948 pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde lucrează într-o tipografie şi librărie, deschizându-şi apoi propria librărie, „Meşterul Manole”. Aici va fonda revistele „Nouvelles d’Argentine” şi „La Rumania”, va publica poezie, proză, eseuri, va ţine conferinţe. În 1953, revine în Europa, la Madrid, prin câştigarea unei burse, între 1960-1964 se stabileşte la Paris, unde scrie în limba franceză romanul Dieu est né en exil (în 1960), distins cu premiul Goncourt, dar care a trezit un scandal european, în care unii dintre compatrioţii săi şi-au manifestat ura şi invidia: revista „Glasul patriei” de la Bucureşti (numărul din 10 august 1960) deschide atacul furibund, Legaţia RPR din Franţa susţinând revista bucureşteană, oferind presei de stânga din Franţa detalii denigratoare, în parte mincinoase, privind opiniile sale de dreapta. Din păcate, şi Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman Ora 25, exilat şi el, susţine această campanie, obligându-l pe Horia să renunţe la premiu, deşi Robert Escarpit a subliniat faptul că Academia Goncourt a premiat o carte şi nu biografia autorului. Scârbit de atmosfera pariziană, Vintilă Horia se va retrage la Madrid, în 1964, în 1972 primeşte cetăţenia spaniolă, va trece la cele veşnice la 4 aprilie 1992, la Villalba, fără să poată reuşi să-şi vadă ţara. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru, face o mărturisire cutremurătoare: „E un lucru aşa de covârşitor în existenţa mea, numai ideea, numai cuvântul întoarcere acasă, încât îmi pun problema în fiecare zi şi în fiecare noapte, pentru că nu pot să dorm din cauza asta, cum o să reacţionez când o să mă dau jos din avion la Otopeni [...] pentru că nu ştiu cum o să reacţionez, o să leşin, o să mor, o să plâng, o să cad jos ca să sărut pământul [...] e una din întrebările mari care plutesc încă în viitorul meu” (apud Vintilă Horia, De lângă Escarial cu Râmnicul în gând, studiu introductiv, antologie, note şi comentarii de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Rm. Sărat, Edit. Rafet, 2017, p. 28-29). (Declaraţii similare mistuitoare pe aeroportul Otopeni au dat Papa Ioan Paul al II-lea şi fostul rabin şef, Alexandru Şafran).