marți, 1 mai 2018

„Maria – regina Marii Uniri”

Sub acest titlu a apărut un volum omagial editat cu prilejul împlinirii a 75 de ani „de la trecerea în lumea arhanghelilor neamului a Alteţei Sale Regale, Maria de România”, prefaţat de I.P.S. Teodosie, sub dubla egidă a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi a Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” din Constanţa, în 2013. (În acel an, „Casa Regală” a uitat-o pe celebra regină). Este, de fapt, o culegere de studii semnate de Aurel Papari (Sfântul crez al Reginei :«Ţara mea»), Liviu Pandele (Regina Unirii), Victor Crăciun (Inima Reginei Maria), Marian Zidaru (Oameni şi locuri din Constanţa în sufletul Reginei Maria), Traian Brătianu (Regina Maria şi Constanţa în presa vremii), Cristiana Crăciun (Prin Balcicul de azi în dor de Regina Maria), Mircea Chelaru (Maria – unica Regină a României unite). În partea finală a volumului sunt selectate pagini din scrierile Reginei, din volumele Ţara mea (1916), Gânduri şi icoane din timpul războiului. De la inima mea la inima lor (1919), Povestea vieţii mele (vol. I-III, 1934), precum şi solemna Rugăciunea unei regine.

În „cuvântul începător”, mitropolitul Tomisului, Teodosie, apreciază această inedită Rugăciune Reginei Maria ca „sinceră şi iluminată”, aşa cum i-a fost întreaga sa viaţă, (umbrită pe nedrept chiar de fiul său, ajuns rege, Carol al II-lea). „Rezonând cu profundă iubire şi sinceră dăruire cu poporul din noua sa patrie – continuă înaltul ierarh Teodosie - îşi exprimă ruga ca orice ţăran român, simplu şi direct, invocator şi încredinţată că este ascultată şi învrednicită cu sprijinul celui de Sus”. Nu întâmplător fiica sa, principesa Ileana, căsătorită în SUA cu boierul Ştefan Issărescu din localitatea mehedinţeană Tâmna, s-a îndepărtat, în cele din urmă, de toate cele lumeşti, devenind Maica Alexandra, mult apreciată de românii stabiliţi în statul american, inclusiv de preotul Gh. Calciu-Dumitreasa.

Dar, crezul pământean al Reginei Maria a fost, fără doar şi poate, Ţara mea, aşa cum însăşi mărturiseşte: „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i-am dat e unul din inelele acelui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma”.

Născută la 29 octombrie 1875, este rudă de sânge cu cei mai puternici regi europeni: principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica lui Alfred, duce de Edinburg (care era fiul reginei Victoria a Angliei) şi a ducesei Maria, fiica ţarului Alexandru II al Rusiei şi vară cu împăratul Wilhelm II al Germaniei. La 29 decembrie 1892, la doar 17 ani, se căsătoreşte cu Ferdinand, prinţul moştenitor al coroanei României. Precum predecesoarea sa, regina Elisabeta (Carmen Sylva, pseudonim literar), tânăra principesă se ataşează de noua sa ţară şi valorile ei, de poporul peste care urma să păstorească: „Am venit în ţară foarte tânără şi am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o la inima mea şi am luptat pentru împlinirea ei”. Cu o energie rar întâlnită, cu un devotament sincer pentru români, principesa Maria s-a arătat hotărâtă să îndeplinească idealurile de unitate naţională.

Când se zvonea în cercurile politice de abdicarea regelui Carol I şi plecarea familiei regale din ţară în cazul în care România nu intră în Primul Război Mondial alături de Germania, principesa declară fără echivoc: „Cum să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine şi să privească spre mine ca la nădejdea cea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc? Nu, nu, aşa ceva nu se va putea întâmpla niciodată. Chiar dacă alţii s-ar hotărî să plece, eu m-aş fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta şi, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă şi inima din noi”. Admirabilă declaraţie de dragoste şi loialitate pentru poporul român, pentru destinul său! (Azi, fiicele fostului rege Mihai dau statul român în judecată pentru aşa-zise drepturi. Ce discrepanţă între comportamentul reginelor Elisabeta şi Maria şi aceste ultime urmaşe ale familiei regale!).

Devenită regină în 1914, a avut rolul hotărâtor în intrarea României în război, alături de Antanta, determinându-l şi pe şovăielnicul ei soţ, regele Ferdinand, să urmeze această cale (prima impresie a principesei despre Ferdinand: avea „o sfială chinuitoare”, „nemaipomenită timiditate”). S-a implicat cu trup şi suflet (ca şi regina Elisabeta în Războiul de Neatârnare) în campania din 1913 şi în Primul Război Mondial, ajutând soldaţii răniţi sau contaminaţi de tifosul exantematic, supranumită „mama răniţilor”, sprijinind şi văduvele de război, dându-le speranţă şi încredere. După război, a străbătut ţările europene şi SUA spre a convinge pe liderii acestora de legitimitatea actului de la 1 Decembrie 1918. A reuşit, pentru că era înzestrată cu o frumuseţe fizică de invidiat, avea o cultură temeinică şi o sinceritate a argumentelor sale, talent literar: „Eu scriu pentru a atrage atenţia lumii asupra ţării mele pe care o iubesc din toată inima şi căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea şi nenorocirea acestei ţări fac fericirea şi nefericirea propriei mele vieţi”.

Talentul literar înnăscut l-a folosit în numeroase scrieri, memorialistică, povestiri sau romane, în limba română sau traduse de Elena Petricari, Margareta Miller-Verghi, Em. Panaitescu, N. Iorga, O. Goga etc. Amintim doar câteva titluri: Crinul vieţii (1912, prefaţă de Carmen Sylva), Visătorul de vise (1912), Ilderim (1915), Patru anotimpuri (1915), Povestea unei inimi (1915), Povestea unui dor nestins (1915), O poveste de la Sfântul Munte (1917), Regina cea ...(1918), Gânduri şi icoane din timpul războiului (1919), Ţara mea (1921), Cartea de basme a reginei României (1923), Glasul de pe munte (1923), Înainte şi după război (1925), Lulaloo (1929), Casele mele de vis (1930), Copila cu ochi albaştri (1930), Regine încoronate (1930), Stella Moris (1933), Povestea vieţii mele (vol. 1-3, 1934) etc.

La 1 mai 1915 a fost aleasă membră de onoare a Academiei Române. Trece la cele veşnice, la 18 iulie 1938, la Sinaia, după o grea suferinţă şi neînţeleasă nepăsare din partea fiului său, regele Carol al II-lea („regimul instaurat în ţară de fiul meu este atât de trist, încât mai degrabă nu aş vorbi despre aceasta. Devine din ce în ce de nesuportat, aşa încât adesea ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă este pe deplin în toate minţile [...] Asist la aceste terori, neputincioasă, eu însumi prost tratată, desconsiderată, jignită zilnic din ce în ce mai mult”). Îşi doarme somnul de veci la Curtea de Argeş, inima sa, îngropată la Balcic, este păstrată azi cu sfinţenie la Muzeul Naţional de Istorie.

În lucrarea citată, Maria – Regina Marii Uniri, autorii o numesc „unica regină a României unite”, pentru că şi-a servit ţara „cu un neegalat devotament, în cele mai tragice momente ale ei” (Aurel Papari), „pentru că România a fost Ţara sa [...] Pentru că alta nu am avut. Carol, fie şi al doilea, a fost un desfrânat care s-a complăcut în concubinaje ordinare. Mihai nici n-a avut timp să-şi aleagă regină, pentru că s-a predat lui Stalin în numele unei cauze doar de el ştiută (gen. Mircea Chelaru), pentru că „devotată ţării care a adoptat-o datorită aleselor sale calităţi, beneficiind de o impresionantă frumuseţe şi cu o capacitate spirituală de excepţie, puternica regină s-a dovedit slujitoare a poporului român în ceasurile lui cele mai grele [...]în acest fel, Regina Maria a devenit unica regină a României Mari” (acad. Victor Crăciun).

A fost pe front, alături de militari şi ofiţeri, pentru care a primit Ordinul „Mihai Viteazul”, a sprijinit înfăptuirea României Mari şi apoi, a cutreierat lumea întru recunoaşterea actului de la 1 Decembrie 1918. Balcivul a fost un loc comun din Cadrilater, dar care a devenit de referinţă, datorită amenajerii cu gust, ca loc turistic şi de recreiere şi creaţie pentru scriitori şi pictori, de către regina unică, Maria. Sau cum notează Cristiana Crăciun: „Simt un soi de mândrie că pot spune lumii ceva despre timpii mai glorioşi ai României, despre frumoasa şi puternica Regina Maria, o personalitate mult deasupra epocii în care a trăit, puţin înţeleasă şi apreciată mai mult de popor decât de intelectualii vremii”.

Regina Maria face parte din galeria maiestoasă de femei, care au influenţat destinul românilor. Ce s-ar fi întâmplat, de pildă, dacă Cocuţa, fiica poetului C. Conachi şi soţia antiunionistului N. Vogori de nu ar fi denunţat falsul grosolan făcut de soţul său în alegerile din 1857, care ar fi anulat Unirea din 1859? Sau dacă Elena Cuza nu şi-ar fi susţinut, fără rezerve, soţul în cei şapte ani de domnie şi reforme europene? Regina Maria a fost decisivă în intrarea României în război alături de Antantă şi în recunoaşterea oficială internaţională. De aici, îndreptăţit apelul gen. Mircea Chelaru: „Români! Regina vă cere să păstraţi Ţara! Pentru că este şi Ţara ei în numele căreia s-a săvârşit din viaţă, ducându-şi menirea până la capăt”.

Mai cu seamă azi în anul primului Centenar al Marii Uniri.

Tudor Nedelcea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu