Carol I la Turnu Severin

„Şi primul pas în lume a fost la Severin” 

B.P. Hasdeu 

„Punând piciorul pe pământul României, noua Patrie, mă grăbesc a exprima membrilor Locotenenţei Domneşti sentimentele mele cele mai sincere. Fericit că mă aflu în mijlocul naţiunei care m-a onorat cu încrederea ei, adresez înainte de toate rugăciunile mele Cerului, pentru ca să-mi ajute a împlini cu demnitate marea şi frumoasa misiune ce Provindenţa mi-a impus”. Este textul telegramei prinţului Carol din 8 mai 1866 expediată din Turnu Severin, prima localitate românească străbătută de paşii viitorului rege.

De la Drobeta la Turnu Severin

Ca orice cetăţeni mândri de localitatea lor, severinenii au motive întemeiate de mândrie pentru oraşul lor, Drobeta Turnu Severin, denumire care reuneşte fericit, de fapt, două cetăţi: cea antică, romană (Drobeta) şi cea feudală, modernă (Turnu lui Sever). Mândria severinenilor este, aşadar, îndreptăţită şi legitimă pentru că aici a fost punctul de legătură al victoriei Ţării Româneşti cu Europa, cu civilizaţia occidentală, prin împăratul Traian, aici împăratul Constantin cel Mare, care a oficializat creştinismul prin Edictul de la Milano din 313 (acum 1700 de ani), a refăcut castelul roman de la Drobeta, consolidând, astfel, podul latinităţii şi creştinităţii, aici a pus, pentru prima dată, piciorul pe pământ românesc, la 8 mai 1866, prinţul Carol I de Hohenzolern, viitorul rege al Neatârnării României, aici a fost reînfiinţată Episcopia Severinului şi Strehaiei (şi întronizarea episcopului P.S. dr. Nicodim Nicolaescu, om al locului), după 600 de ani.

Fănuş Băileşteanu

Se duc pe rând, unii urcând în Cer, mulţi dintre confraţii noştri, cu care, mai ieri-alaltăieri, conversăm, îi vedeam implicaţi cu rosturile lor în societate, întru slujirea culturii româneşti. Şi imposibil, credem noi, de neînlocuit, nu numai pentru faptul că fiecare individ îşi are individualitatea proprie, dar, din păcate alţii nu se grăbesc să-i înlocuiască valoric. I-am pierdut, în perioada postdecembristă, pe Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, G. Tomozei, Mihai Ungheanu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu. Au venit, „din urmă”, alţii spre a le suplini absenţa pământească?

Între aceştia, merită menţionat discretul, sensibilul Fănuş Băileşteanu, care ne-a părăsit acum cinci ani, la 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paşti, la doar 60 de ani împliniţi.

Jandarmeria în sărbătoare

Jandarmeria română (renăscută după 1990) este una dintre instituţiile care s-a pliat cel mai bine democraţiei şi s-a integrat în mod firesc societăţii civile, dar ea are, totodată, o tradiţie şi o istorie aparte. Odată cu renaşterea domniilor pământene şi, mai ales, prin aplicarea Regulamentelor Organice (1931, 1932) se introduce ideea şi denumirea de jandarm. La 12 martie 1850, Divanul Obştesc votează „Legiunea pentru reforma Corpului Slujitorilor în corp de jandarmi”, pe care domnitorul Grigore Alexandru Ghica o aprobă la 3 aprilie 1850, dată care semnifica naşterea Jandarmeriei române ca instituţie necesară pentru supravegherea siguranţei publice prin aplicarea legilor. Al. I. Cuza înfiinţează, în noiembrie 1864, trei inspectorate de jandarmi (Bucureşti, Craiova, Iaşi). În Războiul de Neatârnare (1877-’78), Jandarmeria participă la luptele din Bulgaria, membrii săi fiind decoraţi cu 110 medalii „Crucea trecerii Dunării”, şi tot atâtea melodii „Apărătorii Independenţei”, 12 medalii comemorative ruseşti, se remarcă şi în Primul Război Mondial, în special prin fostul jandarm, ajuns general (şi apoi mareşal) Al. Averescu. Despre această perioadă, depune mărturie Eugen Lovinescu: „Jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome, desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei, liniştiţi dar singuri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. În al Doilea Război Mondial, prin Decretul de contopire a jandarmeriei cu poliţia, jandarmeriei rurale îi revine un rol esenţial de poliţie a frontului.

C. Brâncuşi şi eleva sa, Miliţa Pătraşcu

Despre Constantin Brâncuşi, ca şi despre Eminescu, avem o impresionantă bibliografie a scrierilor despre aceşti doi titani ai spiritualităţii româneşti şi universale. De la primul studiu, semnat de V.G. Paleolog despre Sculptorul Brâncuşi („Arhivele Olteniei”, 1937) şi până la recenta carte a lui Paul Rezeanu, Brâncuşi. Tatăl nostru (Craiova, Edit. Autograf, MJM, 2012), brâncuşologi români şi străini i-au atestat genialitatea şi i-au fixat locul în istoria artei universale. Să reamintim doar câţiva: F.T. Bach, Edith Balas, Barbu Brezianu, Elisabeth Brown, Zenovie Cârlugea, M. Cimpoi, Anna Chave, P. Comarnescu, Mircea Deac, Serge Fauchereau, Sidney Geist, Ştefan şi Sorana Georgescu-Gorjan, Carola Giedion-Welcker, Dan Grigorescu, I. Jianu, Doina Lemny, I. Mocioi, Peter Neagoe, G. Oprescu, P. Pandrea, I. Pogorilovschi, Nina Stănculescu, G. Uscătescu, Radu Varia, C. Zărnescu etc., etc.

Bartolomeu Valeriu Anania

Era o vreme în care Biserica Ortodoxă Română, prin Patriarhie şi Sfântul Sinod, era reprezentată de înalţi ierarhi harismatici şi plini de învăţătură şi înţelepciune, pe linie dosofteiană:patriarhul Teoctist şi mitropoliţii Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania. Primii doi, basarabeni la origine şi rude între ei, sunt aproape uitaţi de urmaşii lor; al treilea, teologul şi scriitorul Valeriu Bartolomeu Anania, n-a intrat în conul de umbră, datorită unor oameni de cultură din Rm. Vâlcea, laici dar cu sinceră credinţă şi evlavie: Ioan Barbu şi Ioan St. Lazăr, cu sprijinul permanent al părintelui N. State-Burluşi (poate din această cauză a fost retrogradat!).

Rm. Vâlcea organizează, începând cu 12-13 mai 2011, Salonul Naţional de Literatură Rotonda plopilor aprinşi, iniţiat de Ioan Barbu, la prima ediţie participând, între alţii, Mihai Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, V. Tărâţeanu, G. Astaloş, Fl. Popescu, Neagu Udroiu, Marian Barbu, Fl. Miu, Tudor Nedelcea etc.

Ţiganii noştri

Problema minorităţilor (etnice, religioase sau sexuale) a fost pusă în actualitatea strigentă şi cu acuitate, prin diverse organisme internaţionale, în zilele noastre; problema ţigănească însă a fost dintotdeauna şi ea se singuralizează prin complexitate şi destin, ţiganii fiind o enigmă pentru toate popoarele în care convieţuiesc. Însăşi istoria lor era o necunoscută, sau, în cel mai bun caz, controversată. Istorici români care au scris despre ţigani sunt relativi puţini: B. P. Hasdeu, G. Sion, M. Kogălniceanu, N. Iorga, George Potra, Lucian Cherata sunt dintre cei puţini care au consacrat studii acestei etnii, la care trebuie să-l adăugăm şi pe scriitorul V. Alecsandri.