... dacă „destinul sorţii” (cum s-a exprimat un telespectator) nu i-ar fi fost potrivnic. Sau anumiţi indivizi, chiar din preajma sa, pe care i-a promovat, nu i-ar fi scurtat zilele. Primul atac împotriva sa se produce în mai 1982, Sorescu fiind implicat (de alţii) în „meditaţia transcendală”, „sectă periculoasă” în opinia politrucilor. I se interzice piesa Există nervi pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova, iar el capătă diabet. Oameni de bine (Adrian Păunescu, Eugen Simion, O. Paler, Vasile Băran) îi sar în ajutor. Apoi, în februarie 1991, la împlinirea vârstei de 55 de ani, a fost chemat la Uniunea Scriitoprilor, dar nu pentru a i se închina o cupă de şampanie, ci pentru a-l destitui ca redactor şef al revistei „Ramuri”.
I-am devenit apropiat după ce alţii l-au dezamăgit şi chiar m-a onorat cu preţuirea sa. De aceea, cred că-i drept să consemnez câteva date despre omul Marin Sorescu.