Eminescu – 150 de ani de la debut

Dacă fondatorii Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor (1890), în special N. Iorga, ar putea cunoaşte realizările Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (reînfiinţată la 24 ianuarie 1990), dar, în mod deosebit ale fondatorului său, Victor Crăciun (fondator alături de Cristiana Crăciun, I. Popescu-Gopo, A. Donos, Vlad Bâtcă, V. Lupu, Gr. Vieru, Emil Loteanu, Eugen Doga etc.) ar fi pe deplin mândri. La o succintă trecere în revistă, Victor Crăciun şi Liga Culturală au organizat pentru românii din ţară, dar şi pentru cei 13 milioane de români din afara ţării, Congresul Spiritualităţii Româneşti, condus de scriitorul şi omul politic de excepţie, Adrian Păunescu, şef al Comisiei de Cultură din Senat (azi, se ştie cine conduce cele două comisii de cultură şi ce-au întreprins pentru cultura naţională?!).

Vocaţia cercetării în Basarabia

„Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se!" 

N. Iorga 

Basarabia şi Oltenia, două provincii româneşti care nu se învecinează, au, însă, în istorie, unele similitudini. Chiar numele provinciei de dincolo de Prut este cel al celebrei familii boiereşti oltene a Basarabilor, care au dat domnitori faimoşi: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu, Matei Basarab şi boieri celebri. După G. Coşbuc, Oltenia este „Ţară a Basarabilor”, fericită „între toate ţările locuite de români”, osia în jurul căreia s-a învârtit întregul neam românesc (G. Coşbuc, Din Ţara Basarabilor, Bucureşti, 1901).

În urma ultimatumului lui Stalin din iunie 1940, de cedare a Basarabiei, Bucovinei şi Herţei, când statul român, prin regele Carol al II-lea, n-a ripostat, patru comune suburbane Craiovei (Bordei, Bariera Vâlcii, Gherceşti şi Balta Verde) au sfidat ordinul criminalului de la Kremlin, schimbând numele localităţii lor în Basarabia, Chişinău, Bucovina Cernăuţi.

Vocaţia cercetării - Nemuritorii lui Paul Rezeanu

Cercetarea este, ca şi călugăria sau actoria, o vocaţie. O dovedeşte din plin activitatea prodigioasă a lui Paul Rezeanu, istoric şi critic de artă, cercetător ştiinţific, expert în arta modernă românească, în special în Brâncuşi.

Născut la 9 noiembrie 1937 în localitatea prahoveană Breaza, cu copilăria, adolescenţa, cu studiile elementare şi liceale la Turnu Măgurele, Paul Rezeanu a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, avându-i ca profesori şi modele pe renumiţii Gh. Ştefan, V. Maciu, Aurelian Sacerdoţeanu, I. Ionaşcu, Emil Condurache, Paul Constantin etc. A intrat primul în facultate şi tot pe primul loc a absolvit-o.

La aceeaşi facultate a susţinut şi doctoratul în istorie, în 1976, cu teza Artele plastice în Oltenia. 1821-1944, conducător ştiinţific fiind Raoul Şorban. Graţie mediei obţinute, a optat nu pentru postul de asistent universitar, ci pentru cercetare, fiind încadrat, prin concurs în 1966, la nou înfiinţata Filială craioveană a Academiei Române de către istoricul C.S. Nicolaescu-Plopşor, recunoscut ca fondator de instituţii, care i-a devenit şi naş al copiilor săi, gemenii Dardu şi Marina.

China şi valorile ei în viziunea lui Eminescu

„China, cea mai instruită ţară de pe pământ” 

Oricât ar părea de paradoxal, informaţiile despre îndepărtata Chină au trezit de timpuriu curiozitatea românilor, mai ales după invenţia europeană a tiparului, prin germanul Gutenberg, la 1455. Chinezii deţin şi în acest domeniu o prioritate de necontestat: prima scriere chineză datează de peste cinci milenii, Dang Chieh tipăreşte, în anul 868, prima carte, iar Pi Sheng inventează, la 1045, primul aparat mobil de tipărire. La întoarcerea sa din Extremul Orient la Veneţia, Marco Polo lăuda arta tipografilor chinezi, precum şi folosirea hârtiei în procesul tipăririi.

75 de ani de viaţă, 50 de ani de carieră - Ilie Gheorghe

22 mai 2016, orele 18.00. Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, sala „Amza Pellea”. La ridicarea cortinei, pe scenă apare un actor, de fapt Actorul: Ilie Gheorghe. Publicul îl aplaudă în picioare, minute în şir. O scenă care ne aminteşte de cronica lui M. Eminescu la piesa „Monte Cristo”, jucată pe scena aceluiaşi teatru (care se numea atunci „Theodor Theodorini”) în vara anului 1878, pe când poetul se afla la Floreşti, lângă Filiaşi, la conacul junimistului N. Mandrea. Autorul Luceafărului, prezent în sală, a menţionat, lucru rar într-o cronică teatrală, şi reacţia publicului craiovean: „În Craiova, «Monte Cristo», dramatizat, a ţinut pe oameni până a doua zi dimineaţă în teatru şi nimeni nu gândea cât timp a trecut”.

De data aceasta, publicul craiovean a aplaudat nu numai la sfârşit, ci chiar dintru început pe marele actor român de talie universală, la care aplaudatul a mărturisit cu o sinceritate dezarmantă: „Măria Ta, public craiovean care timp de 50 de ani m-ai răsfăţat cu aplauzele tale, în care ai pus şi dragoste, şi admiraţie. Îngăduitu-mi fie acum, la rându-mi, cu aceleaşi sentimente, dublu întreite, să-mi plec fruntea cu nemărginită recunoştinţă şi din toată fiinţa mea să strig: îţi mulţumesc!”

Veşnicul de pomenire, mitropolitul Nestor Vornicescu

După Gheorghe Calciu, cu care am fost coleg de facultate şi am stat doi ani (1964-1965) în aceeaşi cameră, căruia îi datorez începutul formării mele spirituale, mitropolitul-cărturar Nestor Vornicescu a fost a doua faţă bisericească care m-a onorat cu prietenia sa şi mi-a determinat destinul.

În anul 1970, eram la Arhivele Statului din Craiova, la sala de lectură şi acolo s-a prezentat un domn îmbrăcat în straie negre, Nestor Vornicescu (1927 – 2000); atunci am văzut pentru prima oară un călugăr. Era tânăr, subţirel, era episcop-vicar la Craiova, abia venise de la Mănăstirea Neamţ, unde fusese stareţ. Voia să se documenteze asupra istoriei locale. A şi publicat, după aceea, foarte multe studii în acest sens. Mi-a dat nişte vederi cu mănăstirile din Moldova, după aceea câteva studii şi aşa am intrat într-o relaţie de colaborare. De atunci, mi-a fost ca un frate mai mare, pentru că nu numai că ştia multă carte, dar m-a şi salvat din multe situaţii critice, una chiar dramatică. Aveam o înţelegere tacită cu dânsul: atunci când eu invitam personalităţi la Craiova, la bibliotecă, unde eram director, ştiind că nu am bani de protocol, îi invită el la masă. La rândul său, dacă venea o personalitate la Mitropolie, mă chema la masă. S-a integrat foarte mult în viaţa culturală şi ştiinţifică nu numai locală, ci şi a ţării. L-am cunoscut prin dânsul pe scriitorul Ioan Alexandru, iar lui i-am prezentat pe Nina Cassian, pe Mircea Sântimbreanu, Al. Mitru, şi după aceea pe Marin Sorescu, şi alţii.

Ioan St. Lazăr, exeget al lui Antim Ivireanu

„De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni

să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi

oamenii câţi sunt în Ţara Românească, de la mic până

la mare şi până la un copil de ţâţă afară din păgâni şi

din ceia ce nu sânt de o lege cu noi”

Sfântul Antim Ivireanul

Cinstirea Sfântului Antim Ivireanul (canonizat la 30 iunie 1992, prin grija mitropolitului Nestor Vornicescu) constituie pentru intelectualii râmniceni un motiv de bucurie şi datorie spirituală îndreptăţită. Între aceştia, universitarul Ioan St. Lazăr face figura unui cărturar autentic, printre multiplele sale preocupări figura lui Antim Ivireanul este una precumpănitoare. El se află printre cei care au decis ca Biblioteca judeţeană să poarte numele martirului, să înfiinţeze o fundaţie culturală cu acelaşi nume şi revista „Lumina lumii”, care s-a impus pe plan naţional, să iniţieze colecţia „Antimiana”, precum şi o sesiune anuală de comunicări ştiinţifice în luna septembrie, luna prăznuirii Sfântului şi a Zilelor Râmnicului. După ce a editat volumul Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual (vol. 1, 1999), prilejuit de înâia prăznuire a lui Antim ca ocrotitor spiritual al Râmnicului (care reuneşte studii şi articole semnate de Ioan Alexandru, P.S. Gherasim, Gabriel Strempel, C. Galeriu, D. Bălaşa, Valeriu Anania, P.S. Irineu, E. Negrici, Costea Marinoiu, Veronica Tamaş, Al. Izvoreanu etc.), Ioan St. Lazăr şi-a exprimat concret admiraţia pentru ierarhul-scriitor în Sfântul Antim Ivireanul, „vistierie de daruri”(1999, 2000), poem critic în patru părţi: Omul, Umanistul, Artistul, Sfântul.